Slab și totuși tare (4)

     Furtuna trecuse. Brutarii alungară mânia din inimile lor. Nu se mai gândeau să-l alunge pe Karlchen. Brutăreasa „ştiuse întotdeauna că el era un astfel de băiat“. De aceea nici nu credea, ca domnişoara Hedwig, în nevinovăţia lui Karlchen. Ea era unul din acei oameni care considerau că nu se înşală niciodată. De altfel, nici nu găsise o altă explicaţie. Astfel scrise în registrul ei mare de casă: „Furat de nepotul meu Karl: trei mărci“ şi trase o linie groasă lângă. Aceasta însemna: „Aşa, am notat şi a doua oară nu va mai fura.“ Brutăreasa încerca să se convingă, că toate cuvintele de ocară împreună cu bătăile groaznice fuseseră o lucrare bună pentru copil. Nu dădea atenţie glasului interior, cu toate că îşi amintea că Dumnezeu din cer este Tatăl orfanilor şi Apărătorul celor dispreţuiţi. Poate din cauza acestui glas interior, Karlchen primi astăzi la micul dejun mai mult ca de obicei. Ea se uită o clipă în urma lui, când el cu un „Mulţumesc, mătuşă!“ prietenos se strecură pe vârfurile picioarelor din magazin.

     „Este îmbrăcat ca un copil de oameni onorabili“, murmură ea pentru sine. Da, desigur, aşa era. Nimeni nu afirmase că ar duce lipsă de ceva, nimeni decât acel Unul, al cărui glas trebuia adus la tăcere în inima brutăresei.

     Faţa palidă a lui Karlchen strălucea astăzi. Ar fi putut să cânte de bucurie cum cânta o mică ciocârlie, ce tocmai se înălţă mai sus şi tot mai sus. Se uită mult timp după ciocârlie până îl durură ochii de lumina orbitoare a soarelui.

     - Otto! Nu mă vezi?

     O, da, de văzut, îl văzuse Otto foarte bine, dar nu simţise plăcerea să-l salute. Otto dormise rău. A trebuit să se ostenească foarte mult să-şi aducă conştiinţa la tăcere. Acest lucru nu îi reuşise foarte bine; acest lucru îl observă tocmai când îl văzu pe Karlchen venind. S-ar fi ascuns de Karlchen, dar nu era posibil. Aşa că Otto rămase pe loc şi mormăi ceva nedesluşit, ce ar fi trebuit să însemne „Bună dimineaţa“. Se uită încurcat la Karlchen. Era tot mai conştient că Karlchen, acest „papă-lapte“ se comportase foarte vitejeşte, iar el, Otto, era un ştrengar laş şi ticălos. Faţa lui se făcu şi mai morocănoasă.

     - Otto, spuse Karl după un timp, mie îmi vine să sar de bucurie astăzi ca niciodată în viaţa mea.

     - Aşa? Hm! Ştrengar nebun!

     - Nu, aşa sunt de bucuros, Otto, aşa – aşa, aproape că aş putea să zbor.

     - Ei, atunci zboară - din partea mea.

     Otto râse, dar râsul lui nu sună frumos.

     - Mie nu-mi arde de bucurie, adăugă el după o pauză, dar de ce eşti aşa de bucuros, „papă-lapte“?

     De fapt, nu trebuia să întrebe, era secretul lui Karlchen, un secret ce el însuşi nu-l înţelegea. Astfel, Karl nu dădu niciun răspuns. El îşi strecură doar mâna lui în mâna lui Otto.

     - Te iubesc aşa de mult, Otto – aşa de mult ca niciodată.

     Otto îşi muşcă buzele şi îşi întoarse capul în altă parte.

     - Doar pe cineva iubesc mai mult ca pe tine!

     Capul lui Otto se întoarse:

     - Şi cine este acesta?

     Karlchen trase adânc aer în piept.

     - Mântuitorul, veni aproape şoptit de pe buzele lui.

     Otto îşi eliberă cu o smucitură braţul.

     - Marş, înainte! Trebuie să fugim, este aproape opt.

     Otto ţâşni aşa de grăbit, încât Karlchen deabia se putea ţine după el, altfel ar fi văzut cum Otto se lupta cu lacrimile. Astfel, Karl se gândi doar: „Ce ciudat este“, şi o umbră se aşternu pe inima sa plină de bucurie.

     „Ce ciudat este“, la aceasta trebui Karlchen să se gândească deseori în ultimul timp. Nu mai era Otto cel vesel de odinioară. De cele mai multe ori stătea liniştit şi morocănos, adeseori era insuportabil de iritabil. Adesea era implicat în bătăi. La urmă, şi prietenii săi se îndepărtară de el. Iarăşi era singur ca la început când îl numeau un „coate-goale“ şi nimeni nu-l iubea, doar „papă-lapte“.

     - Lasă-i să plece, nu-mi pasă. Eu sunt aşa cum sunt, nu se poate face nimic. Şi tu ar trebui să-ţi cauţi un alt prieten, „papă-lapte“. Aşa unul bun, blând, evlavios, care ţi se potriveşte... şi m-aş bucura pentru tine. Cu mine nu ai parte de nimic altceva decât… de întristare şi tu ai meritat ceva mai bun.

     Dar Karlchen dădu din cap şi zâmbi. Purta iarăşi cu sine în inima sa un secret minunat, ce nu putea să-l explice sau să-l spună nimănui decât doar Lui, Prietenul său mare, pe care Îl iubea mai mult decât pe iubitul său Otto rău. În fiecare dimineaţă şi în fiecare seară îi spusese Mântuitorului său: „Fă, te rog, ca Otto să devină bun şi evlavios şi să nu mai fie un hoţ. Amin!“ Şi cu cât Otto devenea mai rău, cu atât rugăciunea lui Karlchen devenea mai stăruitoare. Dacă Mântuitorul a putut face minunea ca domnişoara Hedwig să creadă în nevinovăţia sa, de ce nu ar putea face şi acest lucru? Tot mai mult se ruga pentru Otto, şi tot mai mare devenea dragostea sa pentru acest băiat. –

     În timp ce Karlchen intervenea astfel pentru Otto, se înfăşură, fără ca el să bănuiască, şi în jurul inimii sale o putere de mijlocire. Domnişoara Hedwig nu purta zilnic în poşetă noul portmoneu, ci cel vechi. Şi de câte ori îl lua în mână, trebuia să se gândească la „băiatul ciudat“, care după convingerea ei nu era un hoţ şi care era aşa de atent la şcoala duminicală. Niciodată nu dădea un răspuns, dar ea observa că inima lui era prezentă. Ce lumină ciudată apărea în ochii săi, când vorbea despre ascultarea rugăciunii! De câteva ori aprobă dând din cap, şi aceasta era mult pentru Karlchen. În acest punct avusese el experienţele sale, acest lucru îl ştia domnişoara Hedwig acum sigur. Cum strălucea toată faţa lui Karlchen, când ea vorbea despre dragostea Mântuitorului! I se părea câteodată, că el ar trebui să spună ceva, că ar trebui să sară în sfârşit zăvorul de fier, care îi închidea gura, în faţa puterii dragostei – dar el nu sărea. Karlchen rămânea tăcut. Ce putea face ea altceva decât să se roage pentru copilul ciudat, care i se părea ca o păsărică prinsă. „Prinsă şi în mâini tari“, ofta domnişoara Hedwig. De la întâlnirea ei cu Otto credea că ştie cine era hoţul. La început se gândise, că ar trebui să atenţioneze familia de brutari de acest băiat rău. Dar de câte ori a vrut să meargă la ei, cobora ceva ca plumbul în picioarele şi în inima ei. „Nu, nu, trebuie să las lucrurile aşa“, se gândea ea.

     - Karlchen, de ce îl iubeşti aşa de mult pe Otto?

     Karlchen îşi deschise gura, şi apoi tăcu.

     - Nu este un prieten bun pentru tine. Ai grijă, el nu merge pe căi bune.

     Karlchen îşi lăsă capul în jos şi tăcu.

     - Nu trebuie să-L întristezi niciodată pe Mântuitorul, nici măcar din cauza lui Otto.

     Karl îşi înălţă capul. În ochii săi albaştri erau lacrimi, dar în acelaşi timp şi o hotărâre sfântă. Domnişoara Hedwig a trebuit să se gândească la un cuvânt al profetului Ieremia: „Ei să se întoarcă la tine, nu tu să te întorci la ei!“  Un băiat ciudat.

     - Dumnezeu să te binecuvânteze, dragul meu Karl!

     Otto nu venise la şcoală. Doar nu era bolnav? Mătuşa îi interzisese categoric lui Karlchen să-l viziteze pe Otto. „Nu pot să-l suport pe băiatul acela rău.“ – „Dar - dar - trebuie să ştiu dacă este bolnav“, se gândi Karlchen. Şcoala aproape nici nu se termină, şi Karlchen alergă pe drumul spre casa lui Otto. Păsările cântau pretutindeni în tufişuri. Dar astăzi, Karl nu le auzea. Nu îi venea să sară de bucurie. Otto era bolnav... Dar de ce îşi întorcea Karl capul de atâtea ori? Se temea să nu vină mătuşa după el. Doar câteva sărituri, şi ajunse. „Mai bine nu intru, pentru că mătuşa mi-a interzis“, se gândi Karlchen, şi inima îi bătea tare ciudat. „Otto!“ – Niciun răspuns. În ciuda faptului că razele de soare străluceau luminoase, uşa şi fereastra erau închise bine. „Otto!“ „Ah, mult timp n-am. Dacă ajung târziu acasă, mătuşa va observa ceva.“ „Otto!“ Încet deschise uşa, dar când a vrut să intre, mâneca jachetei i se agăţă de un cui. Pârr! Vai! O gaură mare!

     - Cine este acolo? răsună dinăuntru vocea ascuţită a mamei lui Otto.

     - Eu!

     - Cine eu? Există mulţi eu! Vino înăuntru.

     În cameră era dezordine.

     - Ah, tu eşti, strigă mama lui Otto şi sări în sus. Netezindu-şi părul neîngrijit, apucă braţul lui Karlchen:

     - Ştii unde se ascunde?

     Karlchen se holbă îngrozit la ea.

     - Unde, ce… nu este Otto aici?

     - S-a dus! Azi dimineaţă când m-am dus în camera lui şi am vrut să-l trezesc, am găsit patul gol. Puţinii bani, care îi mai aveam, i-a luat şi pe aceia cu el. Propriul copil să-ţi facă aşa ceva!

     Femeia se aruncă pe un scaun, îşi puse capul pe masă şi începu să plângă tare şi amarnic.

     O clipă, Karlchen se uită la ea. Apoi fugi în grabă de acolo. Cu faţa palidă şi tulburată, fugi cu răsuflarea tăiată pe străzi. - Otto a plecat şi – şi – ce îl rodea şi îl acuza în inima lui?

     În uşa brutăriei stătea Liesel.

     - Dumnezeule, ce s-a întâmplat, cum arăţi?

     - Otto a plecat, şi mama lui nu ştie unde.

     - Ei, dacă nu-i nimic altceva, atunci lasă-l să fugă, aşa un pierde-vară. Ei, şi jacheta ta?

     - Ah, Liesel, am fost aşa de îngrijorat pentru Otto, şi – şi am fugit la mama lui.

     - Karl, mătuşa ţi-a interzis acest lucru. Să-ţi fie ruşine, băiete!

     - Da, da, acolo era un cui la uşă, şi m-am agăţat de...

     - St, vine mătuşa. Acum fii liniştit, eu ştiu mai bine cum să vorbesc cu mătuşa decât tine.

     Da, Liesel ştia.

     - Lasă-l, mătuşă, îi cârpesc eu jacheta. La urmă nici el n-are ce face, dacă au aşa un cui în uşă.

     Da, mătuşa înţelegea. Faţa ei deveni mai prietenoasă.

     - Dar învăţătorii ar putea să fie mai atenţi, bombăni ea.

     Karlchen se făcu roşu-roşu.

     - Nu a fost…

     Un ghiont puternic în coaste din partea lui Liesel îl întrerupse.

     - Linişte, băiat prost.

     - Ce spune? Mai ai comentarii faţă de sora ta, ştrengarule! strigă brutăreasa şi îl prinse de ureche.

     - Ah, lasă, mătuşico, te rog, nu-i fă nimic.

     Mătuşa îi mai dădu băiatului o lovitură.

     - Marş în casă şi dezbracă-ţi jacheta şi mulţumeşte lui Dumnezeu că ai aşa o soră bună!

     Sărmanul băiat! Liesel nu putea înţelege de ce plângea de ţi se rupea inima.

     - Nu urla aşa, ce s-a întâmplat? Doar n-a fost chiar nimic.

     - Dar nu s-a întâmplat la şcoală – n-a fost adevărat, a fost o minciună, Liesel!

     - Ei şi, doar nu puteam să-i spunem că ai fost în casa părinţilor lui Otto.

     - A fost o minciună, plângea Karl.

     - Ah, prostii, dacă a fost o minciună, atunci eu am spus-o, şi asta nu te interesează. Şi acum dă-mi jacheta, trebuie să merg în magazin, mătuşa mă aşteaptă.

     Karlchen tăcu. Îşi înghiţi lacrimile şi îşi dezbrăcă jacheta. Dar abia plecă Liesel, că se şi aruncă pe patul lui, îşi îngropă faţa în pernă şi plânse de parcă i se rupea inima. Acum era cu totul părăsit: Otto plecase, şi Mântuitorul – o, El Îşi ascunse faţa. Karlchen simţea acest lucru foarte clar, chiar dacă Liesel minţise pentru el, el minţise împreună cu ea, pentru că tăcuse. „Ah, Mântuitorule drag, dacă ai vrea să te uiţi măcar o dată spre mine, eu nu pot rezista fără Tine. Otto a plecat, şi Tu eşti mâhnit din cauza mea şi a lui.“

     Zilele următoare au fost jalnice pentru Karlchen. Mântuitorul nostru este un Dumnezeu sfânt. De câte ori încerca Karlchen să se roage, o voce de avertizare răsuna mereu în el: „Recunoaşte, recunoaşte!“

     Deodată îi veni în minte mama sa. Ea îi spusese cândva: „Prima dată trebuie să asculţi, Karl, apoi să-mi repeţi ce m-ai rugat.“ Nu îi folosise la nimic lui Karlchen că o rugase tot mai mişcător, tot mai stăruitor, tot mai cu multe lacrimi. „Prima dată ascultă, apoi cere-mi ce vrei.“ Atunci ascultase. Şi acum, va face şi acum acest lucru?

     Câteva zile încercă să nu mai asculte. Căută tot felul de motive, de ce, nu putea recunoaşte. Liesel minţise, nu el! El doar tăcuse, şi Liesel era aşa de veselă şi nici măcar nu se gândea că are o conştiinţă rea. Şi neascultarea nici nu era chiar aşa de gravă… Aceste gânduri îi făcură inima foarte nenorocită. Acum încerca să fie ascultător. De câte ori o vedea pe mătuşa, inima îi bătea să-i sară de la loc. Atunci se gândea: „Acum, acum, trebuie să-i spun!“ Şi când nu o vedea, îşi imagina cum şi ce dorea să-i spună. Zilele erau foarte jalnice.

     Duminică se întâmplă ceva foarte minunat, cu toate că afară se arăta vreme de ploaie. Minunea era că domnişoara Hedwig spuse deodată la şcoala duminicală acelaşi lucru ce-l preocupa deja pe el de aşa mult timp: „Recunoaşte, recunoaşte.“ Ea descrise tot ce simţise şi suferise Karlchen zilele trecute. Ochii lui Karlchen deveniră mari şi rotunzi de groază, gura i se deschise larg.

     - Vino, micuţule Karl, astăzi ai voie să-mi duci acasă servieta cea mare.

     Spunând aceasta, domnişoara Hedwig îi zâmbi aşa de bucuroasă, încât şi el deveni foarte bucuros. Un răstimp merseră în linişte împreună.

     Domnişoara Hedwig ştia că trebuie să ai o cheie, ca să deschizi uşi încuiate. Cheia pentru inimile oamenilor, indiferent că sunt mari sau mici, poate fi luată numai de la Unul, de la Însuşi Mântuitorul.

     - Îmi duci servieta şi sus? întrebă domnişoara.

     Karlchen se uită iarăşi ruşinos şi fricos la faţa ei. Când băiatul merse spre casă, aproximativ o jumătate de oră mai târziu, nu văzu nimic nici la dreapta, nici la stânga. Două lucruri însă le repeta fără întrerupere: „Ea se roagă pentru mine, ca să-i pot spune mătuşii imediat ce ajung acasă, şi Domnul Isus mă va ajuta.“

     Totuşi, paşii săi deveniră tot mai înceţi. O clipă se opri, înainte să deschidă uşa casei. Mătuşa şedea la fereastră şi citea ziarul. Liesel îşi bălăbănea picioarele încoace şi încolo şi nu făcea nimic. Când mătuşa bătea tactul cu degetele în spătarul scaunului, era un semn că era în toane rele. Aşa era ea adesea duminica.

     - Imediat este ora patru! Unde ai stat aşa mult timp?

     - I-am dus domnişoarei Hedwig servieta şi… Karlchen se opri.

     „Este tocmai un moment rău, mai bine opreşte-te“, şopti ceva în inima lui, dar „ea se roagă pentru mine!“ spuse o altă voce. O asemenea mijlocire este o putere mare.

     - Şi trebuie să-ţi mai spun ceva, mătuşă.

     - Aşa, ce? Ea îşi puse jos ziarul. Hai încoace şi nu te uita la podea. Uită-te la mine, vorbeşte tare. Şi spune repede, adăugă ea, când Karlchen tăcu.

     Băiatul înghiţi de câteva ori, apoi se îndreptă, o privi pe mătuşa.

     - Am vrut să spun – nu de mult, când mi-am rupt jacheta de cui, nu a fost la şcoală.

     - Cerule, băiete, ce vorbeşti verzi şi uscate? Vorbeşte cinci cuvinte cu înţeles.

     Karlchen înghiţi şi tăcu.

     - Deci nu ţi-ai rupt jacheta la şcoală? Ei, atunci unde?

     - La… la uşa mamei lui Otto.

     - Nu ţi-am interzis să mergi acolo? strigă tare brutăreasa. Aşa, să ai pentru neascultare şi pentru minciună. Pe amândoi obrajii îi ardeau palmele primite. Şi de ce, trăncănitorule, îmi povesteşti toate astea? De ce trebuie să mă superi cu asta?

     Ea îl apucă pe băiat de braţ şi îl scutură. Era supărată peste măsură. Privirea îi era ameninţătoare şi mânioasă. Dar în mijlocul mâniei a trebuit să se mire că băiatul stătea aşa de liniştit înaintea ei. Nu plângea. Pe faţa lui era ceva ciudat, care semăna aproape cu un zâmbet. Aceasta o determină să mai întrebe o dată:

     - De ce îmi povesteşti asta, băiat prost?

     - Pentru că Mântuitorul vrea asta şi… şi pentru că altfel nu mă pot ruga… şi… – 

     - Dumnezeule din ceruri, aşa un băiat! Nebun este, pe de-a-ntregul nebun! Liesel, tu înţelegi ceva?

     Nu, Liesel nu înţelegea. Ea îl împinse doar în grabă pe frăţiorul ei spre uşă.

     - Pleacă repede, Karl. Ei, ce ispravă ai mai făcut! Pleacă din ochii mătuşii. Să văd cum pot aranja lucrurile. Pleacă acum, pleacă.

     Mătuşa stătea tăcută la fereastră şi se uita pe stradă. Acum observase pentru prima dată ce ochi albaştri avea Karlchen, exact ca mama lui, Anna. Şi ea fusese aşa de evlavioasă. Şi ea ştiuse tot atât de multe despre Mântuitorul. „Da, da, oamenii sunt diferiţi. Dar nici eu nu sunt păcătoasă.“ – „Aş fi vrut să nu-l fi bătut pe băiat! Ciudat că n-am văzut niciodată că are ochii ei. Cum a ajuns oare aşa un copil prost la aşa ceva? Ce a spus? Mântuitorul vrea asta.“ - Deodată brutăreasa recunoscu că nu din pricina ei băiatul se ruga şi întreba ce vrea Mântuitorul. La acest gând îi trecu ca o săgeată prin inimă. Îşi dădu seama că şi în viaţa ei fusese un timp când şi ea întreba ce vrea Mântuitorul, Mântuitorul „ei“. „Ah, Dumnezeul meu, cine poate fi în această lume păcătoasă aşa de sfânt? Munca nu ne mai dă pace şi este atâta supărare“, suspină brutăreasa. Apoi se întoarse scurt:

     - Adu-mi registrul de casă, Liesel, vreau să fac închiderea.

     Liesel aduse grăbită registrul. Dar socotitul nu mergea astăzi cum trebuie. În timp ce mâna ei trecea cu creionul de-a lungul lungilor rânduri de numere, de sus în jos, de jos în sus, ochii cei albaştri stăteau mereu înaintea ei. Cum spusese sora ei muribundă: „Dumnezeu te va binecuvânta pentru tot ce vei face pentru copiii mei. Oricine va primi un copilaş ca acesta în Numele Lui, Îl primeşte pe El, pe Însuşi Domnul Isus.“ Cum L-a primit ea pe Domnul Isus? „Ei, faţă de Liesel am fost totuşi ca propria ei mamă, dar faţă de băiat? Da, într-adevăr, vreau să fiu bună cu el.“

     În acest timp, băiatul şedea pe lada din camera sa. Acesta era locul lui preferat, căci lada era de acasă. Capul şi-l sprijinise de perete. Nu simţea că era tare şi rece, simţea doar că totul era iarăşi bine. Mântuitorul îl ajutase să recunoască. Karlchen îşi închise ochii. Nu dorea să doarmă, dorea doar să stea liniştit şi să fie fericit, să nu vadă nimic, să nu audă nimic, să nu se gândească la nimic decât doar atât: „Mulţumesc, Mântuitorule drag, mulţumesc!“ Deodată, Karlchen văzu totuşi ceva. Văzu căsuţa cu obloanele verzi la ferestre şi cu uşa verde a casei. Era larg deschisă, şi în faţa uşii stătea mama. Arăta aşa de bolnavă şi de palidă, dar îi zâmbi. Ea îi spuse: „Acum eşti din nou fericit, pentru că nu mai este nimic între Mântuitorul şi tine.“ Atunci Karlchen îşi înălţă capul. El dorea să o vadă pe mama lui, dar ea plecase deja. Deodată îl văzu pe Otto înaintea lui, căzuse într-o groapă adâncă. Şapca lui nouă era alături. Mâna lui Otto se întindea afară din groapă – avea pe el iarăşi jacheta veche, ale cărei mâneci erau prea scurte. „Otto, Otto“, strigă Karlchen. Şi trase de braţ, dar Otto era prea greu. „Sunt banii care atârnă de el, toţi banii cei grei, cei grei.“ – „Aruncă banii, Otto, repede!“ Dar Otto zâmbi obraznic şi dădu din cap. El nu dorea să-i arunce şi astfel se scufunda tot mai adânc. Atunci Karlchen apucă cu amândouă mâinile braţul lui Otto, vru să tragă cu toată puterea, dar nu reuşi. Deodată, totul se făcu roşu de sânge, curgea şi peste mânecile lui Otto. Şi apoi deodată totul dispăru, chiar şi mlaştina urâtă, şi auzi glasul domnişoarei Hedwig: „Acum cântăm «Mereu ador iubirea mare».“ Chiar şi Otto era acolo şi cânta împreună cu ei, doar mâneca îi atârna ca moartă pe lângă el. „Unde îţi este braţul, Otto?“ Karlchen scoase un ţipăt tare şi de la acest ţipăt se trezi. Îşi frecă ochii şi se întinse.

     Visul fusese ciudat, dar trezitul şi mai ciudat. Mătuşa brutăreasă stătea în faţa lui şi se uita la el, aşa cum de altfel doar la Liesel se uita.

     - De ce ţipi aşa? Ai dormit adânc şi ai visat urât?

     - Ah, nu, n-a fost un vis urât; am visat despre mama.

     Brutăreasa îşi trecu mâna peste ochi.

     - Te mai gândeşti adesea la mama ta?

     Karlchen aprobă din cap.

     - În fiecare zi!

     - Asta-i bine, tu eşti un băiat bun. Aici am prăjitură de mere pentru tine.

     Karlchen îşi puse mâna în mâna brutăresei şi se uită la ea mulţumitor. Se minună, că ea îl iertase aşa de repede. Minciuna şi neascultarea erau totuşi două lucruri grele, care îi împovăraseră greu conştiinţa. În inima lui se mişcă ceva. El nu o iubise niciodată pe mătuşa, şi acum, de prima dată observă că ar putea să o iubească. Şi mătuşii îi mergea la fel.

     - Ştii, băiete, astăzi observ pentru prima dată că semeni cu mama ta, spuse ea şi puse o lingură de frişcă pe prăjitura cu mere a lui Karlchen.

     În următoarele zile, Liesel observă cu mirare că mătuşa era cu totul altfel faţă de Karlchen. Îi permitea chiar să o ajute uneori în magazin, care de altfel era exclusiv activitatea lui Liesel. Şi el îşi făcea treaba foarte bine. Acest lucru o supăra pe Liesel. Ea se obişnuise atât de mult cu gândul că ea putea totul şi Karl nimic.

     - Nu îţi da atâta importanţă, spuse ea şi îi smulse lui Karlchen pungile din mână, împingându-l puţin la o parte.

     - Ei, lasă-l şi pe micuţ să facă ceva, doar îi face plăcere, spuse clienta.

     La aceste cuvinte, Liesel se mânie mai tare. Când veni la rând o nouă clientă, îl împinse aşa de tare pe Karl la o parte, că acesta lovi cu cotul o prăjitură cu spumă şi o aruncă la pământ.

     - Ei, vezi, ţi-am spus. Lasă-mă pe mine, tu nu ştii, spuse Liesel pe un ton de aroganţă îmbufnată.

     - Karl, fii atent. Tu eşti întotdeauna aşa de neîndemânatic, ridică repede totul! îl certă mătuşa.

     - Ah, n-a fost vina lui, fata este de vină, ea l-a împins doar, spuse prima clientă. Bagă-ţi repede totul în gură, micuţule.

     Brutăreasa râse.

     - Din partea mea, fie, dar apoi afară cu tine, băiete.

     Karlchen stătea încurcat, cu mâna plină de prăjitură zdrobită.

     - Mulţumesc, mătuşă, spuse prietenos şi plecă apoi pe stradă.

     Liesel era în toane foarte rele, cu toate că servea clienţii cu un zâmbet prietenos. Nu l-a apărat totdeauna pe băiatul prost, nu i-a spălat petele şi i-a cârpit găurile? Ce i-a venit la persoana aceea proastă să intervină pentru el? Şi pe ea, Liesel, care ştia şi putea totul, care făcea totdeauna totul corect, să o vorbească de rău în faţa tuturor?

     - Într-adevăr, este un băiat drăguţ, aşa de prietenos şi modest, spuse mai departe clienta şi se uită în urma lui Karlchen. Brutăresei nu-i trecuse niciodată prin minte că el ar fi fost aşa. Dar în această clipă şi ea era convinsă că era drăguţ, prietenos şi modest.

     - Are ochii prietenoşi ai mamei sale, sora mea, spuse brutăreasa şi oftă. Din acea duminică, când Karlchen îi recunoscuse păcatul, un vierme rodea la inima brutăresei. Se trezise acolo o durere – oare era un dor după acel timp, când Mântuitorul era Mântuitorul ei, când nici ea nu putea să suporte când ceva se afla între ea şi Mântuitorul?

     - Ah, la ce ajută, numai o dată eşti copil. Şi apoi se termină totul şi nu se mai întoarce. Liesel, uită-te dacă biscuiţii nu trebuie scoşi din cuptor. – Ei, dar ce se întâmplă, ce ai?

     - Nimic, spuse Liesel scurt şi morocănos. Şi apoi se îndepărtă încet să vadă de biscuiţi. Şi la inima lui Liesel rodea un vierme, un vierme veninos, respingător. Ucide-l, călcă-l în picioare, Liesel, ca să nu-ţi roadă ţie şi altora inima. Liesel nu se gândise niciodată altfel decât că îl iubea mult pe fratele ei. Dar acum îi venea să-l calce în picioare, să-l bată şi să-l urască. Ceea ce spusese adesea mătuşa, crezuse. Micuţul „papă-lapte“ era într-adevăr ceva doar pentru că ea era sora lui şi îl ajuta totdeauna. Dar când se pornise atâta agitaţie în jurul lui Karl, Liesel se simţi ofensată. O, acest Karl prost! Nu va mai face nimic pentru el, nicio gaură nu-i va mai cârpi. Nimic, nimic, nimic! Atunci se va observa ce făcea ea de altfel în toată liniştea.

     Liesel se compătimi toată seara şi nu ştia de ce.

     - De ce faci aşa o mutră îmbufnată? spuse deodată brutăreasa la cină către Liesel. Nu eşti deloc drăguţă când arăţi aşa.

     Liesel îşi lăsă în jos buza inferioară.

     - Ei, şi tu, „papă-lapte“?

     Karlchen îi zâmbi.

     - Aşa-i bine! Tot timpul vesel. Bombăneli nu pot suferi.

     În acea seară, Liesel nu mai vorbi niciun cuvânt cu fratele ei.

     Brutăreasa se mira ce se întâmplase cu Liesel. Ah, răsărise doar sămânţa, pe care mătuşa însăşi o sădise. Fără a ţine seama şi fără să bănuiască ceva, făcuse aceasta, şi la drept vorbind, aştepta de fapt o răsplată cerească pentru tot ce făcuse pentru Liesel. Dar Dumnezeu apreciază adesea faptele noastre altfel decât gândim noi…

(Se continuă în Mai)