Pe cursul bun

   Un căpitan de vas s-a îmbolnăvit în largul mării de o boală grea.

   El nu se preocupase niciodată cu Dumnezeu şi cu lucrurile cereşti. Anii vieţii lui se asemănau cu valurile care se rostogoleau fără ţintă peste ocean.

   Dar acum, în orele liniştite, pe patul de boală, îi apăreau în minte unele amintiri. Multe lucruri din viaţa lui, de mult uitate, deveneau iarăşi vii. Unele dintre ele ar fi dorit să nu se fi întâmplat. Unele evenimente, pe care le-a crezut de mult uitate pentru totdeauna, i-au devenit aşa de clare ca şi când s-ar fi întâmplat de curând. Certitudinea că aşa, cu toate păcatele lui, nu va putea intra în veşnicie, îi provoca teamă.

   Căpitanul bolnav se învârtea încoace şi încolo pe patul său. Nu putea găsi linişte. Până atunci nu cunoscuse teama, nici măcar în mijlocul furtunilor groaznice care ameninţaseră adesea vaporul său. Dar acum?

   - Chemaţi-l pe al doilea căpitan! porunci el într-o zi marinarului care îl servea.

   Marinarul se grăbi să îndeplinească porunca. Câteva clipe mai târziu, ofiţerul stătea înaintea superiorului său. Bolnavul îl studie cu atenţie şi apoi spuse:

   - Simt că mi se apropie sfârşitul şi doresc să discut cu dumneavoastră despre moarte.

   Ofiţerul, care nu se aşteptase la o astfel de discuţie cu căpitanul său, la început n-a putut să spună nimic de mirare. După o pauză scurtă murmură:

   - Noi toţi trebuie să murim cândva, căpitane.

   - Ştiu prea bine. Dar este important să ştim cum trebuie să murim. Şi aş fi dorit să aud ce puteţi să-mi spuneţi în această privinţă.

   - Cum trebuie să murim? Deci, aşa cum se cuvine unui marinar: strângând din dinţi şi despărţindu-se cu curaj şi decenţă de viaţă.

   - Ah! suspină căpitanul, aceasta nu îmi este de ajuns! Aşa vorbesc cei care sunt de părere că sunt încă departe de moarte. Nu aveţi nimic altceva să-mi spuneţi?

   Sărmanul om! El ţinuse tot timpul cu credincioşie la căpitanul său, dar acum nu ştia ce sfat să-i dea.

   - Trimiteţi-mi pe cârmaciul general!

   Când cel chemat a apărut în faţa bolnavului, acesta îi apucă mâna, o strânse cu toată puterea şi spuse:

   - Cârmaci, mă îndrept spre o ţară necunoscută. Dar nu am o busolă. Arătaţi-mi ruta. Dumneavoastră aţi condus vaporul meu adesea în port. Conduceţi-mă acum şi pe mine într-un port sigur, unde să pot să arunc ancora!

   Cârmaciul se uită mirat la superiorul său şi nu găsi niciun răspuns. Căpitanul observă încurcătura acestuia şi continuă trist:

   - Da, da, cârmaciule – aici nu se mai poate face nimic – trebuie să mor. Ce ştiţi dumneavoastră despre moarte?

   Cârmaciul dădu din umeri.

   - Moarte... toţi trebuie să murim odată, căpitane!

   - Este aceasta totul? Nu aveţi nimic altceva să-mi spuneţi?

   Nu, cârmaciul nu avea niciun cuvânt de mângâiere pentru muribund. Când căpitanul văzu că nici acesta nu-l putea ajuta, spuse:

   - Trimiteţi-mi pe cineva, indiferent pe cine, dar unul cu care să pot vorbi despre moarte!

   Cârmaciul a fost bucuros să scape de această conversaţie şi să poată urca iarăşi pe punte. Acolo, dispoziţia pe care a trebuit să o transmită, a provocat batjocura întregului echipaj.

   - Căpitanul se comportă ca o femeie bătrână, spuse unul.

   - A devenit un fricos, spuse un altul.

   - Îi este teamă să moară, a fost de părere un al treilea.

   Fiecare spunea ceva. Dar totuşi, toţi ar fi dorit să îndeplinească ultima dorinţă a căpitanului lor. Dar cine să meargă la el? Pe cine să-l trimită?

   Atunci, unul dintre bărbaţi îşi aduse aminte de Vasile, elevul-marinar.

   - El are o Biblie. Poate de aceasta are nevoie căpitanul.

   Această propunere a fost acceptată unanim, iar elevul-marinar a fost trimis la muribund.

   - Deci, băiatul meu – ai ceva pentru căpitan? îi spuse acesta când băiatul intră pe uşă.

   - Da, domnule căpitan.

   - Şi ce este aceasta?

   - Biblia.

   - Biblia?

   Ce amintiri a trezit acest simplu cuvânt în inima bolnavului! Zilele copilăriei lui au devenit iarăşi vii înaintea lui. S-a văzut pe genunchii mamei sale. Auzea iarăşi glasul ei, cu care îi citea din Sfânta Scriptură. Cât de departe se afla totuşi totul! Biblia! Oare ce spunea ea?

   Se întoarse spre Vasile, care stătea timid în faţa patului şi îl rugă:

   - Citeşte-mi ceva de acolo, băiatul meu!

   - Să vă citesc ceea ce i-am citit mereu mamei mele?

   - Da, tocmai acel text.

   Băiatul deschise Biblia la capitolul 53 din profetul Isaia şi începu să citească versetul 4:

   „Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui.“

   - Opreşte-te, este bine! Aşteaptă o clipă! Căpitanul închise ochii şi începu să cugete cu mâinile împreunate la acest cuvânt.

   - Să vă citesc aşa cum trebuia să-i citesc întotdeauna mamei mele? întrebă băiatul.

   - Da, fă acest lucru!

   Şi Vasile citi rar şi clar:

   „Totuşi El suferinţele lui Vasile le-a purtat, şi durerile lui Vasile le-a luat asupra Lui.“

   - Opreşte-te, băiatul meu! Aşa este mult mai bine. Dar citeşte altfel. Citeşte în loc de Vasile „căpitan“, înţelegi? Începe încă o dată!

   Şi pentru a treia oară, băiatul citi: „Totuşi El suferinţele căpitanului le-a purtat, şi durerile căpitanului le-a luat asupra Lui.“

   - Aşa este bine. Mai departe!

   Băiatul citi mai departe: „Şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele căpitanului, zdrobit pentru fărădelegile lui. Pedeapsa care îi dă căpitanului pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui căpitanul este tămăduit...“

   Bolnavul ascultă foarte atent. Deodată exclamă:

   - Este destul, este destul! Şi repetă încet ultimele cuvinte: „...prin rănile Lui căpitanul este tămăduit.“

   După o tăcere scurtă, spuse:

   - Este destul, Vasile. Căpitanul tău are acum ceea ce are nevoie pentru a putea debarca în cer. Ştiu acum unde se află vaporul meu şi curând voi arunca ancora pentru totdeauna.