Accidentul

   Vremea este deosebit de frumoasă şi însorită. Mirela de şase ani, Maria, sora ei mai mare cu cinci ani, precum şi prietena de şcoală a Mirelei, Cristina, merg în plimbare spre mare. Mirela poartă foarte degajată pe umăr geanta ei nouă, cu modele colorate, cu mânere de culoare roz, lucru pe care Maria îl observă cu un zâmbet larg.

   În comparaţie cu sora ei mai mare şi mai înaltă, Mirela este micuţă şi puţin rotundă. Are o faţă în formă de inimă, ochi albaştri şi gropiţe în obraji. Prietena ei Cristina este exact contrariul: slăbuţă, bronzată şi cu ochi închişi la culoare. Rucsacul Cristinei este verde măsliniu. Ea urăşte tot ce este roz. Totuşi, Mirela şi Cristina se înţeleg foarte bine.

   La mare domneşte în această după-masă însorită multă agitaţie. Mulţi vizitatori se află la malul mării şi savurează soarele. Copiii se joacă în apa mică de la mal.

   - Hai să ne căutăm un loc unde nu este aşa multă lume, propune Cristina şi păşeşte în faţa fetelor de-a lungul malului. Aici, o limbă de pământ mică pătrunde în apă, iar pe jos se pot vedea pietre mici.

   - Acestea ne provoacă dureri la picioare, spune ea, dar putem să înotăm puţin.

   Mirela nici nu a ascultat-o bine. Fetele tocmai au ajuns la vârful limbii de pământ, când Mirela observă un băieţel care stă cu spatele spre mal în apa mică aproape de ele şi adună în găletuţa lui pietre colorate. Deodată se împiedică, îşi pierde echilibrul şi cade. Apa stropeşte în jur. Arată foarte hazliu.

   Dar ce este? Băiatul nu se ridică. Oare s-a lovit?

   Mirela aleargă, Cristina şi Maria în spatele ei. Repede îl trag pe băiat la mal. Ca ameţit, stă fără să mişte. Atunci vine în fugă o femeie tânără, care făcea plajă la mal.

   - L-am lăsat din ochi doar un minut, se plânge ea. Luci, te rog, trezeşte-te.

   Micuţul băiat tuşeşte şi scuipă. Apoi deschide ochii şi începe să plângă.

   - Unde sunt pietricelele mele? Pietricelele mele frumoase şi colorate! plânge el.

   Cristina sare în sus. Găleata băiatului se află răsturnată la mal. Mirela o ajută să adune în ea iarăşi pietrele colorate.

   Mama tânără l-a luat în braţe pe fiul ei şi îi dă la o parte cu blândeţe părul ud de pe faţa lui palidă. Apoi îi curăţă cu grijă julitura de la piciorul drept.

   - De ce nu te-ai ridicat după ce ai căzut? îl întreabă Mirela. Micuţul o priveşte fără cuvinte.

   - Nu ştiu. A fost apă peste tot în jurul meu şi mi-a fost frică!

   - Fetelor, nu ştiu cum să vă mulţumesc, că aţi fost aşa de atente şi l-aţi tras afară din apă pe micuţul Luci!

   Băieţelul se uită spre cer şi deodată un zâmbet trece peste faţa lui.

   - Domnul Isus a avut grijă de mine! spune el. El mă vede întotdeauna! Zâmbetul lui devine mai larg.

   - Ai dreptate, spune mama lui. El are de grijă de tine în fiecare secundă, mai mult decât pot eu! De aceea le-a trimis pe fete la timpul potrivit. – Şi acum le invităm la îngheţată, eşti de acord?!

   Luci afirmă bucuros.

   - Să mergem!

   După-masa devine şi mai frumoasă în razele soarelui la mare.

   Când fetele merg spre casă, Cristina este foarte tăcută. De altfel, ea este foarte veselă.

   - A fost aşa de frumos cum Luci s-a bucurat că Isus a avut grijă de el, spune ea la despărţire. Cred că Isus mă iubeşte şi pe mine. Şi nu mă pierde nicio secundă din ochi! De acest lucru ne putem bucura aşa de mult!