Despre sport

Ştiţi voi, scumpii mei copii, că apostolul Pavel era un mare „sportiv”? Parcă văd cum vă miraţi! Dar este un fapt foarte adevărat. Eu nu spun că el mergea cu schiuri sau făcea un sport de felul acesta, dar ştiu că era un luptător şi un alergător. Vedeţi ce scrie în Evrei 12, versetul 1: „Şi noi... să dăm la o parte orice piedică şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne, şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte...”

De tânăr încă, apostolul a intrat în stadionul lui Dumnezeu, un stadion foarte mare, unde sunt mulţi alergători. Ascultaţi ce zice la sfârşitul vieţii sale: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în «ziua aceea», Domnul, Judecătorul Cel drept...” Cum va fi acea cunună, noi nu ştim. Ştim numai că va fi nemaipomenit de frumoasă şi că nu se va strica niciodată.

N-aţi dori, voi, iubiţi copii, să alergaţi, cum a alergat apostolul Pavel? Suntem cu toţii chemaţi în acest stadion mare şi putem să intrăm ca alergători. Însă sunt condiţii de îndeplinit. Poarta stadionului este foarte mică şi strâmtă; chiar copiii trebuie să se aplece. Fiecare bărbat, femeie şi chiar copiii poartă pe spatele lor ceva, ca un sac mare, plin cu fel de fel de lucruri murdare şi urâte... acestea sunt păcatele noastre. Aţi citit că apostolul zice: „daţi la o parte orice piedică şi păcatul...” Poarta este aşa de mică, încât cu „sacul” nostru de păcate nu putem intra nicidecum. Sărmanul alergător, care nu poate intra, începe să plângă şi să strige: Vai, ce să mă fac cu păcatele mele?

Atunci deodată vede lângă uşă... o cruce... şi pe ea stă scris: „Sângele lui Isus Hristos... ne curăţă de orice păcat”. O, ce veste bună pentru sărmanul împovărat! El se apleacă şi povara lui cea grea cade de pe umerii lui; este eliberat.

Acum, uşurat şi fericit, îşi începe alergarea. Regulamentul, care trebuie păzit pentru alergare, este foarte aspru.

Însă alergătorul este condus de mâna sigură a Domnului Isus şi dacă cel ce aleargă se uită mereu la Conducătorul lui, nu poate da greş. Din nefericire, însă, se întâmplă uneori şi altfel. Se poate întâmpla ca un băieţaş să-şi ia privirea de la Conducătorul său: el cade, zace la pământ, plânge de ţi se rupe inaima şi nu se poate ridica. Ce s-a întâmplat?

Vedem că de piciorul lui atârnă o „minciună” mare şi grea.

Piciorul lui este umflat şi sărmanul băiat este în mare durere. Aşa se întâmplă când alergătorul nu se uită ţintă la Domnul Isus, nu ascultă de glasul Lui şi se smulge din mâna Lui.

Dar în Regulamentul stadionului este scris: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire.”

La strigătul băiatului vine Domnul Isus, îl ridică, îl curăţă, îl vindecă şi îl ia iarăşi de mână. Singuri nu putem să alergăm, dar Hristos este mereu gata să ne ajute, numai dacă Îi suntem supuşi şi ascultători.

Misionarul Hudson Taylor, care a lucrat mulţi ani în China, a avut o fetiţă care a intrat foarte tânără în acest stadion. Deşi avea numai 8 ani, ea Îl iubea mult pe Mântuitorul ei. Şi nu voia să-i facă nicio întristare. După ce s-a predat Domnului, ea s-a schimbat, devenind mai ascultătoare de părinţi şi mai supusă. Ea era ca o rază de soare în casa pământească. Odată, plimbându-se cu tatăl ei, ea văzu un chinez care făcea un idol, adică un zeu din lemn cioplit, la care urma să se închine. „O”, zise ea îngrozită, „omul acesta nu cunoaşte pe Isus, dacă face aşa ceva. Tăticule, nu vrei să-i vorbeşti despre Isus?” Şezând mai târziu cu tatăl ei la umbra unui copac, nu a putut să uite de fel pe acel sărman chinez, până când au îngenuncheat amândoi şi s-au rugat fierbinte ca Domnul să aibă milă de sărmanii chinezi şi să-l ajute pe tatăl ei, ca să le poată predica Evanghelia. Opt zile după această întâmplare, scumpa fetiţă îşi terminase alergarea. Ea a ajuns la ţintă foarte repede. Ca o floare, ca un crin alb, Domnul Isus a cules-o şi a dus sufletul ei în grădinile Sale.