Maria

   Maria era o oiţă a Domnului Isus şi încerca cu orice ocazie să Îi slujească. În timpul vacanţelor, pe care le petrecea împreună cu tatăl ei la mare, a auzit despre un bătrân cunoscut care se afla pe moarte. Ea l-a vizitat în micuţa lui casă. Acel bătrân nu mai auzea şi nu mai vedea aproape deloc, aşa că Mariei îi veni greu să afle dacă bolnavul era pregătit să-L întâlnească pe Dumnezeul său. Dar deoarece el vorbea numai despre multele lui fapte bune şi despre comportamentul lui exemplar, Maria a înţeles că nu-L cunoştea pe Mântuitorul păcătoşilor. El se afla pe calea care duce în pierzarea veşnică.

   Acest lucru o durea pe Maria. Toate încercările ei de a îndrepta privirile muribundului spre Domnul Isus şi spre lucrarea Sa de mântuire dădeau greş. Maria era la capătul înţelepciunii ei.

   Dar dragostea te face să gândeşti. Maria a făcut rost de o tablă mare, albă. Ea a pictat pe această tablă cu litere mari negre, cuvintele:

„Fiindcă atât de mult

a iubit Dumnezeu lumea,

că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El,

să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.“

   Apoi a prins tabla la capătul patului în care zăcea bătrânul. Acest om, convins de propria sa dreptate, citea astfel acest verset minunat despre dragostea lui Dumnezeu.

   Scurt timp după aceea, Maria a putut recunoaşte că osteneala ei nu a fost în zadar. Cuvintele au pătruns în inima bătrânului. El s-a recunoscut ca păcătos vinovat şi pierdut. Copleşit de dragostea lui Dumnezeu, şi-a îndreptat privirile spre Golgota unde Fiul lui Dumnezeu a murit şi pentru el. Bătrânul s-a pocăit, şi-a recunoscut multele lui păcate, a primit iertare şi scurt timp după aceea a murit în pace.