Ajutoare secrete

   - Cum se simte tata? a dorit să ştie Maria de doisprezece ani, când mama ei sosi seara târziu de la spital. Fraţii mai mici ai Mariei, Tudor şi Mircea, se aflau deja în pat şi dormeau.

   Plină de aşteptare, Maria o privi pe mama ei, pentru că ea nu răspunse imediat. Când descoperi lacrimi în colţurile ochilor mamei, Maria privi plină de îngrijorare în pământ.

   - Nu a răspuns Domnul Isus la rugăciunile noastre? întrebă ea şovăielnică. Chiar mai înainte, Maria se rugase încă o dată împreună cu fraţii ei, ca tata să se însănătoşeze curând şi să poată veni din spital acasă.

   - Ba da, El a ascultat, răspunse mama încet. Ea ezită înainte de a vorbi mai departe. Şi, totuşi, nu, completă ea.

   - Nu înţeleg, se miră Maria.

   - Nici nu poţi să înţelegi fără mai multe explicaţii, confirmă mama. Apoi îi explică: Tata va veni săptămâna viitoare de la spital acasă. Dar, după spusele doctorilor, nu va mai putea să lucreze niciodată şi trebuie să şadă într-un scaun cu roţi.

   - Este... rău, nu-i aşa? şopti Maria. Curajoasă, încercă să nu plângă. Fără cuvinte, mama şi fiica se luară în braţe. Mamă, cu ajutorul Domnului Isus vom reuşi, spuse Maria.

   Mama ei a trebuit să zâmbească puţin când a auzit aceste cuvinte.

   - Ai dreptate, Maria. Domnul Isus Se va îngriji de noi.

   Trecuse o jumătate de an de la acea seară. Cu stomacul chiorăind de foame, Maria se strecură spre staţia de autobuz. Noaptea trecută dormise rău, căci astăzi trebuia să dea un test la istorie. Dar pentru că ieri a fost aşa de flămândă, nu s-a putut concentra prea bine la învăţat.

   „Sper să nu rămân corigentă”, şopti ea încet. „Nu doresc să-i fac mamei mai mult necaz. Are destule griji.”

   Ce se întâmplă cu colega ei de clasă Maria, se miră Claudia. Atentă îşi ascuţi urechile pentru a înţelege murmurul Mariei.

   „Doamne Isuse, mama se osteneşte din răsputeri, dar de când tata nu mai poate lucra, nu avem adesea îndeajuns de mâncare. Şi Tudor are nevoie urgent de o altă pereche de pantaloni, cei pe care îi are sunt aşa de uzaţi, încât nici mama nu-i mai poate cârpi.”

   Maria aproape că nu îşi mişca buzele, aşa de încet vorbea. Dar urechile ascuţite ale Claudiei au înţeles fiecare cuvânt.

   „Aici trebuie să acţionăm”, pentru ea era foarte clar. Şi pentru că şi Claudia credea în Domnul Isus, se rugă în linişte cum ar putea să o ajute pe Maria şi familia ei.

   În pauza mare se sfătui cu prietena ei şi cu încă câteva din clasă.

   - Am putea face o colectă şi să-i dăm Mariei banii, propuse Paula.

   - Ce putem să rezolvăm cu câţiva bănuţi din banii noştri de buzunar? dădu de gândit Anda.

   - Fiecare ban contează, spuse Claudia.

   - Nu merge în niciun caz, spuse Teofil. Cu bani nu putem ajuta. Părinţii Mariei trebuie să comunice la autorităţi suma primită şi apoi acestea le vor retrage ceea ce primesc de la Biroul de asistenţă socială, explică el cu multă ştiinţă şi destul de arogant.

   Curios că tocmai el intervine, se supără Paula în linişte. Pentru acesta nici nu contează banii.

   - Dar ce ne interesează pe noi toate acestea? se amestecă Anda. Dacă strângem pentru fiecare caz cu probleme în parte, sprijinim în curând jumătate din şcoală.

   Claudia îi aruncă Paulei o privire plină de înţeles. Cele două prietene se înţelegeau şi fără cuvinte. Şi momentan erau amândouă foarte mânioase. Colega lor de clasă avea nevoie urgent de ajutor, iar ei discutau ce era permis şi ce nu.

   - Grozav, spuse Claudia Paulei când clopoţelul puse capăt discuţiei. Cred că am o idee, şopti repede Claudia către prietena ei, când s-au aşezat pe locurile lor.

   După următoarea pauză mică, Maria îşi ridică ghiozdanul de pe pardosea, pentru a-şi scoate cartea de română. „Ei, de unde a ajuns asta aici?” se minună ea. Atentă luă în mână un pacheţel învelit în folie de aluminiu. „Dragă Maria, poftă bună!” a scris cineva cu stiloul pe folia argintie şi strălucitoare. Maria despachetă repede folia şi scoase la iveală o felie de pâine cu o felie de salam. Pentru că profesorul de română nu venise încă, muşcă repede din pâine. „Mulţumesc, Doamne Isuse”, se rugă ea tăcută în timp ce mesteca. Acesta era primul ei pacheţel de mai mult de două săptămâni.

   Seara, Claudia şi Paula stăteau ghemuite în camera Claudiei şi se gândeau cum ar putea să o ajute pe Maria.

   - Mie îmi este indiferent ce vor spune autorităţile, spuse agitată Claudia. Şi nu este vorba să ajutăm jumătate de şcoală. Dar Maria face parte din clasa noastră.

   - Şi ea aparţine Domnului Isus, adăugă Paula. Trebuie să facem neapărat ceva. Întrebarea este, cum? Nedumerite, se lăsară în voia gândurilor.

   - Ştii ceva, vorbim cu părinţii mei, ei au tot mereu idei când undeva este nevoie de ajutor, propuse Claudia.

   - O, da! Hai, să mergem imediat la ei. Părinţii Claudiei le ascultară pe cele două fete cu atenţie.

   - Teofil are dreptate, confirmă tatăl Claudiei, când ele au terminat ce au avut de spus. Să ajuţi cu bani trebuie bine gândit, ca să nu fie în dezavantajul Mariei şi al familiei ei. De aceea să ne gândim mai bine la altceva.

   - Eu caut acum în dulapul de haine al lui Mihai o pereche potrivită de pantaloni pentru fratele mai mic al Mariei, spuse mama. Şi apoi merg cu voi la cumpărături.

   - La cumpărături? Întrebătoare, fetele se uitară la mama Claudiei.

   - Da, la cumpărături, răspunse ea secretoasă.

   O jumătate de oră mai târziu, toate trei se aflau în magazin.

   - Aşa, şi acum gândiţi-vă ce alimente trebuie să cumpărăm pentru Maria şi familia ei, spuse fetelor mama. Tata şi cu mine am calculat mai înainte repede câţi bani avem suplimentar în această lună. Aceştia puteţi să-i cheltuiţi.

   Acum, Claudia şi prietena ei înţeleseră. Cu sârguinţă au pornit la treabă. Cât ai bate din palme s-au gândit la un plan de mâncare pentru o săptămână şi alergară printre rafturi pentru a căuta alimentele. Între timp calculau dacă banii ajung. Erau mirate cât de scumpe sunt alimentele de care au nevoie cinci persoane pentru o săptămână. Planul de mâncare nu va ieşi până la urmă prea îmbelşugat.

   - Păcat, aş fi pus în coş şi câteva chifle delicioase pentru micul dejun al Mariei, suspină Claudia când totul era aşezat în coş. Îşi puse mâinile în buzunare. Cu mâna stângă atinse ceva metalic, rotund. Scoase la iveală câteva monede. Erau din banii ei de buzunar. Claudia nu mai putea de bucurie: era suficient pentru cinci chifle!

   Pe drum spre casă, în maşină, fetele se gândeau cum ar putea să înmâneze mai bine cumpărăturile lor.

   - Mariei îi este desigur penibil când află că am ascultat ce a vorbit, se gândi Claudia. De aceea poate este potrivit dacă nu află deloc de unde vin lucrurile.

   - Este o idee foarte bună, spuse Paula. Undeva în Biblie am citit cândva ce a spus Domnul Isus despre ajutorare. Mâna stângă nu trebuie să ştie ce face dreapta. Deci se poate face foarte în secret şi fără să atragi atenţia.

   - Nu este scris despre aceasta în aşa-numita predică de pe munte?

   - Aşa este. Este scris în Matei 6, le ajută mama mai departe. Citiţi încă o dată în linişte tot textul. Aşa, şi acum punem cumpărăturile voastre într-o cutie, iar cutia aşezaţi-o pe întuneric în faţa uşii casei părinţilor Mariei.

   Celor două fete le bătea inima cu putere când o oră mai târziu au livrat pe ascuns cutia. Erau bucuroase că nimeni nu era pe stradă. Deabia a fost pusă cutia pe locul ei, când s-au auzit paşi dinăuntru. Ca fulgerul, fetele au alergat de acolo şi s-au ascuns în spatele colţului casei.

   S-au ascuns tocmai la timp, pentru că deja uşa casei se deschise.

   - Mamă, vino repede! auziră ele un glas de băiat. Câteva secunde mai târziu, Maria şi mama ei stăteau în faţa cutiei.

   „Mulţumesc, Doamne Isuse”, se auzi clar şi desluşit prin întuneric. Claudia şi Paula puteau auzi bine din ascunzătoarea lor. Lacrimile de pe obrajii Mariei nu le puteau vedea, dar au auzit că glasul ei tremura.

   - Asta vom face acum mai des, au hotărât cele două prietene.