Era în timpul recoltatului când
administratorul unei moşii boiereşti a intrat în camera stăpânei sale şi a zis:
„Doamnă baron, astăzi sunt aşa de multe cereale pe câmp, încât fiecare de la
castel, pe cât este posibil, ar trebui să ajute la înmagazinare. Aţi putea-o
lăsa şi pe camerista dumneavoastră să ajute?” - „Desigur”, i-a răspuns ea, a
sunat şi i-a poruncit cameristei, care tocmai trecea în grabă pe lângă ea,
domnişoara Klara, să dezbrace scufiţa ei albă şi şorţul ei frumos ornamentat şi
să ia grebla şi să dea o mână de ajutor la strânsul recoltei. Aceasta a
strâmbat din nas, dar nu a îndrăznit să se împotrivească şi l-a urmat pe
administrator. Lucrul la câmp era considerat de ea dezonorabil pentru ea; datorită
arşiţei soarelui, pielea fină a feţei ei ar fi putut avea de suferit, şi astfel
pe ascuns a luat cu ea într-un coşuleţ lucrul ei de mână.
Dar doamna de la castel prevăzătoare a lăsat
să se monteze o lunetă mică pe masa ei de lucru în dreptul colţului ferestrei
împrejmuită cu iederă, prin care ea putea privi până în depărtare ogoarele ei.
Astăzi era o imagine îmbucurătoare, cum numeroşi robi şi roabe se grăbeau cu
hărnicie să lege şi să încarce snopii de grâu.
Dar ce a văzut în spate de tot? Acolo, domnişoara
Klara şedea comodă la marginea pădurii sub un fag mare şi umbros şi tricota un
ciorap albastru. Înaintea ei stătea administratorul, gesticula cu bastonul lui
în aer şi vorbea aspru cu ea. Ce spunea el, desigur nu se putea auzi – nu era
nimic plăcut – şi la fel nu se auzea ce răspundea domnişoara. Însă stăpâna ei
putea observa cum gura ei se mişca repede ca la o marionetă, se deschidea şi
iarăşi se închidea, ceea ce părea foarte ciudat. Când seara carele au pornit
spre casă, a păşit şi domnişoara cu grebla pe umeri în spatele lor, ca şi cum
ar fi fost harnică în timpul zilei. „Klara, câţi snopi ai legat tu astăzi?” a
întrebat-o stăpâna. „Stimată doamnă, cine poate spune aceasta!” a răspuns ea. „Dar
poate îmi poţi spune câte rânduri ai tricotat la ciorapul tău albastru?” a
insistat doamna baroană. Acum domnişoara s-a speriat şi s-a înroşit până la
rădăcina părului. „Vino şi priveşte prin această lunetă de la fereastra mea!”
i-a zis ea şi a lăsat-o să vadă clar şi bine conturat cu luneta locul ei de
odihnă, pe care şi l-a ales. Acum ea a fost demascată şi a trebuit să se
ruşineze mult. „Să nu uiţi, copilul meu”, i-a dat stăpâna de gândit, „versul
bun pentru copii”:
Sunt văzut de Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu