Barnaby și merele

 

Phil vorbește de câteva zile încontinuu despre Barnaby. Mama lui îl ascultă în timp ce curăță cartofii și, la un moment dat, spune: „Atunci invită-l la noi, Phil.“ 

Phil ezită. Nu din cauza lui Barnaby – ci din cauza băiatului de pe stradă, care este cu ei în clasă. El face parte din grupul celor care îl hărțuiesc mereu pe Barnaby. Dar apoi se gândește la Barnaby, cum zâmbește mereu puțin strâmb când nu înțelege ceva și totuși continuă să întrebe. Și deodată are puțin curaj.

Barnaby vine a doua zi după-amiază la ei. Familia lui Phil locuiește la etajul al doilea al unei case vechi cu două apartamente, care are o grădină care nu este neîngrijită, ci de vis, după cum spune Barnaby. El stă la fereastra camerei de joacă a lui Phil, cu mâinile pe pervaz, și privește mărul. Copacul este bătrân și ramurile lui se arcuiesc ca brațele unui bătrân. Sub el sunt merele căzute – multe, multe pete colorate în iarba verde.

„Nu le culege nimeni?“, întreabă Barnaby cu regret.

Phil ridică din umeri.

„Nu știu. Proprietarii noștri sunt destul de în vârstă. Rareori îi văd afară. Și ei nu vor să facem nimic în grădină.“

„Sunt neprietenoși?“

„Nu, cred doar că nu vor să primească ajutor.“

Barnaby se uită din nou afară. „Îmi pare rău de mere și de pom. S-a străduit atât de mult. Este păcat dacă se strică toate merele.“

„Așa este!“

„Să-i întrebăm pe proprietari“, spune Barnaby, „după ce terminăm temele!“

Phil ezită din nou. Dar merele arată cu adevărat delicioase. Iar Barnaby se uită într-acolo cu privirea lui tipică, ce este în același timp precaută și curajoasă. 

Nu după mult timp coboară foarte încet scările, ca doi micuți exploratori care au o misiune, și sună la ușa proprietarilor. Doamna în vârstă deschide. Este mică și slabă. Când îi vede pe cei doi băieți – pe Barnaby cu ochelarii lui mari și pe Phil cu expresia lui timidă – zâmbește.

„Desigur că puteți aduna merele“, răspunde ea la întrebarea precaută a lui Phil. Phil și Barnaby zâmbesc bucuroși. 

Cei doi băieți merg în grădină. Merele sunt peste tot – roșii, galbene, rotunde, unele cu mici adâncituri, altele ca și cum ar fi fost proaspăt lustruite. 

Barnaby ridică unul și îl ține în lumină. „Acesta este frumos“, spune el. 

Phil dă din cap. „Majoritatea sunt frumoase.“ 

Adună un bol întreg.

Barnaby se uită spre casa lui Phil. „Să îi ducem bătrânei doamne câteva mere? Drept mulțumire!”

Phil se gândește puțin. Apoi dă din cap. „Hai, este o idee bună!”

Se întorc în casă și sună din nou la ușă.

Bătrâna deschide, și când îi vede pe cei doi – cu bolul plin cu mere, Barnaby cu ochelarii lui mari, Phil cu privirea lui timidă – fața ei se luminează.

„Pentru dumneavoastră“, spune Barnaby. Doamna în vârstă ia mărul din bol și îl rotește încet în mână. Apoi îl privește pe Barnaby și îi spune: „Ai o inimă bună.“

Vocea ei sună blând.

Barnaby se înroșește. Își coboară privirea, de parcă complimentul ar fi fost prea mare.

„Vreau doar să fiu amabil“, murmură el. „Bunicul meu spune că Dumnezeu Se bucură dacă împărțim.“

Phil îl privește pe Barnaby, deodată înțelege de ce Barnaby are mereu acel fel special de a vedea lucrurile. El văzuse mărul nu doar ca pe un copac, ci ca pe cineva care se apleacă sub recolta lui bogată.

Se gândise imediat să îi aducă doamnei mere. Barnaby se întreba mereu ce Îi place lui Dumnezeu și ce ar face Isus. „Este deosebit!”, se gândește Phil.

Doamna dă din cap. „Atunci astăzi va fi foarte fericit”, spune ea.

Phil și Barnaby merg din nou în grădină să mai adune mere. Mai târziu stau pe iarba încălzită de soarele de octombrie, cu bolul gol între ei. În spatele lor este mărul a cărui frunze se mișcă ușor în vânt în lumina caldă a după-amiezii de octombrie.