Emely văzuse prima moara. Dar Elias susținea că el a
văzut-o primul. Așa că cearta a început chiar înainte să coboare din mașină.
Dar s-a terminat repede.
Bunicul le promisese că acolo vor vedea încă o moară de
vânt adevărată, una veche, cu pale și tot ce ține de ea. Și într-adevăr, moara
era acolo, la marginea terenului: o clădire mare de lemn din 1846, așezată pe
un suport, ca și cum cineva ar fi băgat patru picioare de lemn sub o casă.
În fața morii îi aștepta deja domnul Reinhard, cu care
stabiliseră un tur ghidat. Purta un halat prăfuit și i-a salutat amabil pe cei
trei vizitatori.
„Voi vreți să vedeți moara? Ei bine, atunci, uitați-vă
mai întâi la pale“, spune el arătând în sus. „Până la coama acoperișului morii
sunt paisprezece metri, iar palele au un diametru de douăzeci de metri. Două
dintre ele sunt pale cu pânze, pe care se întinde pânză ca la o navă. Celelalte
două sunt pale tip jaluzea, pe care le poți regla ca niște obloane, în funcție
de cât de tare bate vântul.“ Elias strânge din ochi și privește în sus la
moară. Nu se învârte nimic acolo. Domnul Reinhard îi urmărește privirea și
ghicește ce gândește Elias: „Astăzi am luat palele din vânt și le-am fixat.
Altfel ar fi prea periculos dacă ar umbla vizitatori pe aici. Foarte ușor, o pală
i-ar fi putut smulge bunicului tău pălăria de pe cap. Și sunt sigur că nu și-ar
fi dorit așa ceva.“
„Tot ce vedeți aici“, domnul Reinhard bate în peretele de
lemn, „cântărește aproape treizeci și șapte de tone. Dar partea cea mai bună
este faptul că întreaga casă se poate roti.“ Emely nu crede imediat ceea ce le
spune domnul Reinhard. Cum ar putea să se rotească o clădire întreagă? Și pe
lângă aceasta o casă atât de grea!
„O moară cu ciocan stă pe o pilă de stejar groasă, numită
arborele casei“, explică el. „Mai demult, o moară trebuia să fie întoarsă
manual de fiecare dată când se schimba direcția vântului, folosind o grindă
lungă, numită coadă – altfel stătea pur și simplu pe loc.“ În fața intrării, arată
spre acea grindă, care iese oblic din spatele clădirii, aproape ca o cârmă
mare.
Înăuntru este înghesuială și întunerit. Miroase a lemn,
făină și puțin a ulei de mașină. O scară îngustă duce sus, la podul cu făină.
Domnul Reinhard merge înainte și le dă instrucțiuni să folosească întotdeauna
ambele mâini și să păstreze distanța corespunzătoare: „Treptele sunt vechi și
vrem să vă trimitem acasă nevătămați.“ Sus le arată un stâlp gros de lemn, care
leagă partea de sus și pe cea de jos a încăperii. „Acesta este stâlpul
principal al casei, despre care vorbeam mai devreme. Merge de jos până sus. Iar
aceasta de aici”, spune el și bate într-o grindă așezată transversal, „este
grinda ciocan. Ea susține întreaga greutate a casei și se sprijină direct pe
stâlpul principal. Apropo, zona aceasta este unsă cu ceară de albine și untură
– deci pe vechiul stil.”
Când domnul Reinhard deschide o ușă la ascensorul de
saci, podul de cereale se luminează brusc, un etaj mai sus. De aici se poate
vedea întreaga proprietate.
„Vântul rotește palele, iar acestea rotesc bara cu came,
bara cu came antrenează roata dințată – și roata dințată pune în mișcare
pietrele de moară.“ Arată spre o roată uriașă din lemn închis la culoare. „Este
din lemn de stejar, cu dinți din fag. Fagul este mai tare și se uzează mai
greu.“ Apoi pune mâna pe o piatră neagră, ușor lucioasă de la ulei, pe care se
sprijină bara cu came. „Și aceasta este piatra pisicii.“
„Piatră de zgâriat?? De ce se numește așa?“, se miră
bunicul. Emily râde: „El a zis: piatră de pisică!”
Domnul Reinhard zâmbește: „Da, exact. Este lagărul rotorului.
Știți de ce se numește așa? Dacă se încinge prea tare la lucru, miroase ca
blana umedă de pisică.” Elias încercă să-și închipuie.
„Drumul pe care îl parcurge grâul aici este de fapt
destul de simplu”, spune domnul Reinhard. „Un fermier din zonă aduce grâu.
Acesta este ridicat aici cu liftul de saci și turnat în pâlnia pentru cereale.
Cade prin șuia dintre pietrele de moară. Jos, în camera făinii, făina ieșe
direct din glisiera de făină în saci.” Deschide un sac și le permite
vizitatorilor să se uite în el.
Pe drumul de întoarcere, el le arată magazinul din curte
și le spune: „Acolo primiți pâine proaspătă făcută în casă.” O idee bună,
consideră Elias și Emely. Astfel cumpără împreună cu bunicul o pâine, care este
încă destul de caldă. Bunica se va bucura cu siguranță de un mic cadou de la
excursia lor.
În mașină, mirosul pâinii umple în câteva minute tot
interiorul, atât de intens, încât bunicul deschide la un moment dat geamul
puțin: „Ca să nu o mâncăm pe drum.“ Tocmai trec pe lângă câmpuri recoltate.
Tulpinile amintesc de recoltă. Puțin înainte de intersecție, le iese în cale un
tractor cu o remorcă plină până la margine cu mere. „Probabil merge la o presă
de suc“, presupune bunicul. „Știți ce îmi vine în minte?“, îi întreabă pe
copii. „Cuvintele ce i le-a spus Dumnezeu lui Noe: De acum încolo, cât va fi
pământul, nu va înceta semănatul și seceratul, frigul și căldura, vara și
iarna, ziua și noaptea. Semănatul și seceratul merg împreună.”
Emely urmărește cu privirea tractorul cu mere, până când
remorca dispare după o curbă. Se gândește la grânele aurii, care cu câteva luni
în urmă erau încă verzi și neînsemnate pe câmpuri. Mai întâi au fost semănate,
apoi au crescut, apoi a urmat recolta – și la final o pâine parfumată în poală.
Cumva toate acestea sunt legate între ele, consideră ea, și niciunul dintre ei
nu făcuse cu adevărat ceva pentru recoltă. Țăranul semănase, vântul învârtise palele,
iar brutarul copsese pâinea. Iar ei pur și simplu se află în mașină și se pot
bucura de aceasta.
„Ar trebui să-I mulțumim în mod deosebit Domnului Isus,”
spune bunicul, „că avem ceva de mâncare și de băut în fiecare zi.” Emely și
Elias dau din cap. Chiar în seara aceasta doresc să-I mulțumească lui Dumnezeu
că a orientat vântul și vremea așa încât totul să poată crește și rodi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu