Ce s-a întâmplat cu Ana?

   Ana s-a recunoscut ca fiind o păcătoasă pierdută. Ea şi-a dat seama că aşa cum e nu poate intra în împărăţia lui Dumnezeu. De aceea a venit cu păcatele ei la Mântuitorul şi I-a spus toată vina ei.   Astfel, Ana a devenit foarte fericită şi a întrebat-o pe mama ei:

   - Pot să le spun acum şi fraţilor mei?

   Mama i-a răspuns:

   - Cred că nu trebuie să le spui niciun cuvânt. Ei înşişi vor vedea că tu ai devenit o oiţă a bunului Păstor. Să dea Dumnezeu ca şi ei să nu-L mai lase pe Mântuitorul să aştepte prea mult!

   - Dar cum pot vedea fraţii mei acest lucru? Doar nu se vede, spuse micuţa Ana.

   - Ba da, acest lucru se poate vedea prin faptul că nu mai eşti un „ţap mic“ care loveşte imediat cu coarnele şi răneşte, atunci când eşti tachinată, spuse mama.

   A doua zi, Ana veni foarte veselă acasă şi îşi puse ghiozdanul în camera în care se jucau cei doi fraţi ai ei. După prânz, când Ana dori să-şi facă temele, observă că ghiozdanul ei era răscolit şi penarul golit. Blocul de desen era mâzgâlit şi caietul de compunere avea pete urâte şi urechi mari de măgar. Fraţii Anei, Claudiu şi Eugen, stăteau la masă şi râdeau. Claudiu îi dădu un ghiont fratelui său mai mic şi îi spuse: „Fii atent acum, să vezi ce scandal va face!“

   Dar au dat greş, s-au bucurat degeaba. Foarte liniştită, Ana şi-a luat ghiozdanul, şi-a adunat cărţile şi caietele şi le-a aranjat. Caietul de compunere a trebuit să-l lipească.

   Mai târziu, Ana a ajutat-o pe mama ei la bucătărie. Despre pozna care au făcut-o cei doi băieţi ca să o necăjească, nu îi spuse nimic.

   Seara, când mama a vrut să se roage cu copiii ei, a fost surprinsă de faptul că Eugen era foarte tăcut. Probabil îl apăsa ceva. Părea că îl va podidi plânsul. Mama îl întrebă dacă-i lipseşte ceva.

   - Nimic, răspunse el la început. După o clipă, întrebă pe un ton foarte serios:

   - Dar ce s-a întâmplat cu Ana? Ea este cu totul altfel. Apoi, cei doi băieţi îi povestiră mamei ce au făcut ca să o necăjească pe sora lor şi cum a rămas ea liniştită.

   - Da, le spuse mama, e firesc. Ana a devenit o oiţă a bunului Păstor. Ea şi-a dat jos „corniţele“.

   Această explicaţie simplă a lăsat o impresie adâncă asupra celor doi băieţi. Au privit-o un răstimp pe Ana, apoi au îngenuncheat lângă mama lor şi L-au rugat din toată inima pe Mântuitorul ca să-i facă şi pe ei oiţele Lui.

August

Miros plăcut

de fân uscat

cuprinsul tot

a-mbălsămat.

Mireasma Ta

Isuse-aş vrea

s-o port şi eu

în viaţa mea.

Cât pot privi

şi cât cuprind

aud cântând

şi văd muncind.

Ce bine e

şi ce frumos

muncind mereu

să fii voios.

Aşa doresc şi eu

cântând,

să pot munci

cu drag

oricând...

Floare parfumată

   A fost odată o fetiţă chineză, care se numea „Floare parfumată“. Familia sa, prietenele sale şi ea însăşi se închinau în faţa unui stâlp de piatră. Acesta era un idol adevărat, cu ochi, dar nu putea să vadă. Mâinile lui nu puteau să ajute, iar urechile lui nu puteau să audă rugăciunile. El nu putea deci să ajute, pentru că nu trăia. Şi totuşi, familia chineză se îndrepta spre el când era în necaz şi îi aducea daruri.

   Un misionar veni în această ţară, şi fetiţa ascultă istorisirile despre Isus, Fiul lui Dumnezeu. Află cum El a venit din cer pe pământ, cum El a vindecat bolnavi şi a iubit copiii.

   În timp ce misionarul istorisea, inima „Florii parfumate“ se umplu cu mare dragoste pentru acest drag Domn Isus. Dar când auzi cum El a fost pedepsit în locul nostru, cum a murit pe cruce, pentru ca astfel tuturor să le poată fi iertate păcatele şi greşelile, plânse să i se rupă inima.

   Misionarul a oprit curând lacrimile fetei. Domnul Isus nu doar a murit, ci Dumnezeu, Tatăl Său, L-a înviat dintre morţi. Acum este iarăşi în cer, iar de acolo priveşte la noi jos şi ne iubeşte.

   Aceasta este vestea bună, minunată, pe care o putem citi în Evanghelie şi pe care trebuie să o vestim tuturor popoarelor: Domnul Isus trăieşte pentru voi în cer, El vă poate salva şi ocroti, şi El vrea să vă ajute în fiecare zi.

Domnilor, ce trebuie să fac

„Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?... Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit tu şi casa ta.“ (Faptele Apostolilor 16.30, 31)

Steaua luminoasă

   În timpul ultimului război mondial, în America a fost obiceiul ca fiecare familie, care avea un fiu în război, să pună o stea luminoasă în fereastră.

   Într-o seară, un bărbat se plimba cu băieţelul lui pe străzile New York-ului. Micuţul privea cu interes luminiţele din ferestre.

   De fiecare dată, când vedea o casă cu o stea, bătea din palme. În timp ce treceau astfel prin faţa caselor, striga:

   - O, uite, tată, şi acolo o casă, care are un fiu în război! Şi acolo încă una! Şi acolo una cu două stele! Uite, acolo este o casă, care nu are stea!

   În sfârşit au ajuns la un loc unde nu erau case. Pe cerul întunecos se vedea luceafărul-de-seară, care lumina strălucitor. Băieţelul îşi ţinu respiraţia:

   - O, uite, tată, exclamă el, cu siguranţă, L-a dat şi Dumnezeu pe Fiul Său, căci şi El are o stea în fereastra Lui!

   Într-adevăr, Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică“ (Ioan 3.16).