Jos în fântână

   Cândva am oferit o Biblie unei case de ţărani belgieni. Un mieluşel negru se zbenguia prin curte. Stăpâna casei mi-a deschis şi mi-a spus:

   - Ah, Biblia! Când privesc la micul meu miel negru, mă gândesc adesea la ea!

   Într-o zi, mieluşelul făcu un salt prea mare în aer şi căzu în fântână. Lipsa lui se vedea, dar unde era? Ţăranul a început să-l caute, iar deodată auzi behăitul disperat: mieluşelul era jos în fântână, în apa rece. Ce era de făcut? Tatăl văzu doar un singur mijloc de a salva animalul: fiul său trebuia să fie lăsat în jos până la baza fântânii. Din dragoste pentru animal, fiul a fost de acord. Astfel, tatăl îl lăsă în jos pe fiul său prins cu o sfoară, tot mai jos, tot mai jos... El îi strigă:

   - Este totul în regulă?

   - Da, dar nu sunt încă chiar jos. În sfârşit veni strigătul:

   - Văd mieluşelul.

   Pentru a-l prinde, a trebuit să se scufunde în apa rece ca gheaţa, şi în sfârşit a putut să-l pună pe umerii săi.

   Urcuşul a fost greoi... Încă o smucitură, şi în final fiul şi mieluşelul au fost iarăşi sus la lumină!

   Nu este aceasta o imagine minunată a mântuirii sufletelor noastre? Nu L-a dat Tatăl pe Fiul Său pentru a ne salva de la moartea veşnică? Nu a coborât de bunăvoie Fiul lui Dumnezeu pentru noi în adânc, pentru ca păcatele noastre să poată fi iertate? Cât de multe suflete s-au rătăcit şi sunt acum jos în fântână! Cu greu se menţin la suprafaţa apei. Înţeleg ei că li s-a aruncat o sfoară de salvare, că Însuşi Isus a coborât în locul cel mai de jos al deznădejdii lor, pentru a-i conduce la lumina mântuirii Sale minunate?

Bucuraţi-vă

Bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri.

Trenul

   Bătea un vânt rece de primăvară. Trenul mergea spre vestul Americii. Într-o staţie urcă o fetiţă de vreo 8 ani, cu o gentuţă în mână. Intrând în vagon, se uită la toate feţele şi, nerecunoscând pe nimeni, se aşeză pe o bancă. Părea obosită. Îşi puse geanta la capătul băncii, în loc de pernă, şi se întinse, încercând să doarmă. Curând veni controlorul. Văzându-l, fetiţa îl întrebă dacă poate să doarmă pe banca aceea. Controlorul îi spuse că poate, dar mai întâi să-i arate biletul. Ea a răspuns că nu are bilet. Urmă apoi acest dialog:

   - Unde mergi?

   - Merg în cer.

   - Cine plăteşte pentru biletul tău?

   - Domnule, trenul ăsta nu merge în cer? Nu e trenul lui Isus?

   - Nu cred. Dar de ce pui o astfel de întrebare?

   - Pentru că mama mea, înainte de a muri, îmi cânta despre calea ferată care duce în cer; şi dumneatale eşti aşa de bun şi de amabil, că eu am crezut că trenul ăsta merge în cer. Mămica mea îmi cânta că Isus călătoreşte în trenul acela... şi că se opreşte în fiecare staţie, ca să ia oameni, dar mama nu-mi mai cântă acum... nimeni nu-mi mai cântă... şi m-am gândit să urc în trenul care merge în cer şi să mă duc la mama. Domnule, dumneatale îi cânţi fetiţei dumneatale despre calea ferată care duce în cer? Ai o fetiţă, nu-i aşa?

   El răspunse cu lacrimi în ochi:

   - Nu, draga mea, n-am nicio fetiţă. Am avut una, dar a murit şi s-a dus în cer.

   - S-a dus cu trenul ăsta? Nu cumva mergi şi dumneatale s-o vezi?

   Rând pe rând, oamenii din vagon s-au ridicat în picioare s-o vadă pe fetiţa care vorbea astfel, şi rând pe rând ei au început să plângă. O doamnă s-a apropiat de fetiţă şi i-a spus:

   - Eşti un îngeraş! Fetiţa i-a răspuns:

   - Da, mămica mea mi-a spus că într-o zi voi fi un îngeraş. Apoi întrebă:

   - Domnule, pot să dorm pe banca asta, până ajungem în cer? Să mă trezeşti când ajungem la poartă, ca să văd pe mama şi pe Isus şi pe fetiţa dumneatale.

   Cu ochii plini de lacrimi, controlorul îi răspunse:

   - Da, îngeraşule, da! Domnul să te binecuvânteze.

   Fetiţa deschise ochii din nou şi întrebă:

  - Ce să-i spun fetiţei dumneatale când am s-o văd? Să-i spun că m-am întâlnit în trenul lui Isus cu tatăl ei? Să-i spun?

   Hohote de plâns se auzeau în tot vagonul. Controlorul nu mai putea să rostească niciun cuvânt din cauza plânsului. El se duse în cabina lui şi îşi predă viaţa Domnului, pe care-L părăsise de mult. Apoi se hotărî să ia fetiţa acasă la el, ca s-o înfieze. Dar la sfârşitul călătoriei, fetiţa muri. Ea plecă cu trenul în cer, la mama ei, la Isus şi la fetiţa controlorului.

   Când va veni ultima zi din viaţa noastră, şi noi vom merge acolo.

Străzi invizibile

   Ştii care sunt cele mai vechi străzi ale pământului?

   Poate te gândeşti la drumurile comerciale ale fenicienilor, egiptenilor, grecilor sau romanilor. Sau te gândeşti la drumurile de război ale hunilor, care s-au întins din depărtatele stepe ale Asiei până în adâncul Europei.

   Nu, noi nu vorbim de aceste străzi. Şi nici de liniile moderne ale maşinilor, vapoarelor sau giganţilor aerului. Noi ne gândim la alte străzi.

   Aceste străzi nu au fost construite de către oameni. Ele nu au fost circulate de oameni niciodată!

   Sunt străzi invizibile. Ele conduc sus peste ţări, păduri şi dealuri, peste izvoare, râuri şi mări. Sunt drumurile de zbor ale păsărilor zburătoare!

   Aceste „străzi”, din înaltul nord până în sud, de la Capul Bunei Speranţe până la golfurile finlandeze ale mării, din Scandinavia până la Nil şi care sunt „construite” în multe alte locuri ale pământului, nu le putem vedea niciodată cu ochii noştri. Totuşi, noi ştim că aceste străzi există.

   Chiar acum primăvara vor zbura iarăşi păsările, fie în cete sau singuratice, pe aceste străzi. Niciun semn de circulaţie nu le dă informaţii despre drum, nici pomii, nici arbuştii. Dar totuşi aceşti călători cu pene, aviatori, planorişti cunosc drumul lor şi vin sigur la ţintă. Şi toţi găsesc drumul înapoi din întinderea sudică, unde şi-au făcut „somnul iernii”.

   Cu siguranţă, Îl cunoaşteţi toţi pe acest „Ziditor” al acestor drumuri, Meşterul genial şi desigur ştiţi cine arată acestor păsări călătoare drumul. Cunoaşteţi voi cu numele pe aceşti cântăreţi împănaţi ai pădurilor, ai dealurilor şi ai grădinilor? Ştiţi voi cum apar şi unde îşi fac cuiburile?

   Să ne bucurăm, tineri şi bătrâni, de cântecul minunat şi de zburdălnicia lor.