Liniştit în furtună

   Aţi avut vreodată parte de o furtună puternică pe mare? Când valurile au o margine de spumă, când apa bate în diguri, încât o stropeşte în sus, când nisipul este suflat pe plajă, încât abia dacă îţi mai poţi ţine ochii deschişi, când vântul străpunge prin haine, încât acestea zboară în toate părţile şi deabia poţi înainta – toate acestea înseamnă o furtună adevărată la mare!

   Un tată ne-a istorisit următoarele:

   Într-o asemnea furtună eram plecat cu familia mea. Ne-am îmbrăcat bine, copilul nostru cel mai mic era în căruciorul de copii, şi aşa am putut să îndrăznim să mergem afară. Când am ajuns la dig, unde vântul suflă nestânjenit, abia dacă ne puteam ţine pe picioare, iar căruciorul s-ar fi răsturnat dacă nu l-aş fi ţinut cu putere. Dar ce am observat când ne-am uitat să vedem ce face copilul nostru în cărucior? El adormise adânc în furtuna asurzitoare şi stătea foarte liniştit în cărucior, ca şi când s-ar fi gândit: „Ce poate să mi se întâmple, când tata şi mama sunt lângă mine!”

   Nu este Mântuitorul nostru locul de adăpost cel mai bun şi cel mai sigur pentru noi toţi care Îi aparţinem Lui? Dacă vă este teamă în furtună, sau când este vreme tare, sau la şcoală, sau în orice împrejurare ar putea fi – totdeauna puteţi să vă odihniţi în El şi să-I spuneţi totul. Încercaţi!

De ce se uită păsărica?

De ce se uită păsărica

în sus, când cântă, mama mea?

De ce se uită păsărica

în sus, atunci când apă bea?

De ce se uită ea, ca mine

spre tine - când mă-nveţi să cânt?

- Sau este Cineva acolo

ce-i spune ei un drag cuvânt?

De ce se uită-n sus, ori are

acolo sus în cer şi ea

vreo mamă dulce care-o-nvaţă

şi care-i dă mereu ceva?

De ce şi florile se uită

cu ochişorii mamă-n sus?

De parcă-atâtea vreau să ştie

şi parcă-atâtea au de spus...

De ce li-s ochii plini de rouă

de parcă braţe dragi le-atrag.

sau vreau şi ele-atunci măicuţă

sărutul Cuiva ce li-i drag?

De ce copile? - Ştiu şi ele

că undeva, acolo, sus

e-Acela ce le face bine

şi-I cântă Domnului Isus.

Tom, micul infirm

   Demult, într-unul din cele mai sărace cartiere ale Londrei, la ultimul etaj al unei case întunecate şi neaerisite, trăia un băieţel infirm. De mai mult de doi ani stătea culcat în pat. Nimeni nu îl cunoştea...

   Înainte să moară, părinţii l-au lăsat în grija unei mătuşi în vârstă, pe care el o numea „bunica“. Aceasta însă se ocupa foarte puţin de el. Acest micuţ, pe nume Tom, se născuse infirm. Neputinţa l-a făcut să sufere toată viaţa. Atât cât a putut însă, a câştigat câţiva bani făcând cumpărăturile pentru vecini.

   De la moartea părinţilor lui, a trebuit să rămână întins în pat. Cea mai mare bucurie a lui era sa citească din Biblia pe care Jack, cel mai bun prieten al lui, i-o dăruise înainte să plece din Londra.

   Această carte era singurul prieten al lui Tom. Ea deveni tot mai preţioasă inimii lui. Tot citind, Tom a înţeles că Domnul Isus a murit pentru păcatele lui şi L-a primit astfel în inimă ca Salvator.

   Dorinţa lui era să vorbească despre Domnul şi altor persoane care nu Îl cunoşteau. „Îmi este imposibil să păstrez această veste bună doar pentru mine“, se gândea în sinea lui.

   Deodată îi veni o idee: „Fereastra este destul de jos“, îşi zise el, „şi patul este chiar lângă ea. Am nevoie ... doar de hârtie şi creion.“

   Deschise Biblia la paginile preferate şi scrise cu litere mari pe fiecare bucată de hârtie câte un verset; mai întâi, pe acela care îi plăcea cel mai mult: „ ...Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine“ (Galateni 2.20). Apoi scrise pe cel din Ioan 14.6: „Isus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.“

   Şi a continuat să scrie până s-a adunat un număr mare de bileţele. El nu a uitat să scrie în partea de sus a fiecărui bileţel: „Pentru trecători. Citiţi, vă rog.“

   Momentul mult aşteptat sosi: se urcă cum putu pe fereastră cu bileţelele în mână, şi fără să ezite, le dădu drumul unul câte unul. Obosit, se lăsă să cadă pe pat şi împreunând mâinile înălţă o rugăciune: „Doamne Isuse, acum fă tu restul.“

   După mai multe zile, într-o seară, Tom auzi paşi pe scară. Puţin după aceea, cineva bătu la uşa camerei sale.

   - Da, poftiţi, răspunse Tom.

   Un domn înalt intră şi se aşeză aproape de patul său.

   - Tu eşti cel ce aruncă bucăţi de hârtie pe fereastră?

   - Da, domnule, răspunse Tom cu faţa luminată de bucurie. Ştiţi cumva pe cineva care a găsit vreun bileţel?

   - Da, chiar eu am găsit unul, şi Dumnezeu m-a făcut să înţeleg că Isus mă iubeşte şi a murit pentru mine. Sunt atât de fericit, încât am venit să-ţi mulţumesc.

   Tom împreună mâinile şi începu să se roage:

   - Doamne Isuse, ştiu că Tu mă asculţi şi Îţi mulţumesc nespus de mult că mi-ai trimis acest prieten ca să mă încurajeze; fă ca el să vorbească despre Tine multor oameni care încă nu Te cunosc. Amin.

Ce este în mâna ta?

   Moise s-a temut, pentru că s-a gândit că nu este capabil să îndeplinească sarcina grea, pe care i-a dat-o Dumnezeu. Tot ce avea în mâna lui era un toiag obişnuit de păstor. Dar Dumnezeu s-a folosit de el, pentru a face minuni mari.

   David a avut doar o simplă praştie de păstor în mâna lui, iar prin puterea lui Dumnezeu el a omorât cu ea pe uriaşul filistenilor, duşmanul lui Dumnezeu.

   Dorca şi-a dorit să slujească Domnului Isus, pe care Îl iubea; astfel a luat un ac în mână şi a cusut haine pentru săraci.

   Şi ce a făcut un băieţel cu ceea ce a avut la el – şi ce a putut face Domnul Isus cu acestea? (Citeşte Ioan 6, versetele 9 la 14).

   Am cunoscut un slujitor al Domnului Isus, care a vestit Cuvântul lui Dumnezeu, dar apoi şi-a pierdut glasul. Dar el nu şi-a pierdut curajul, ci a luat ceva de scris în mână şi a scris mesaje pe care nu le putea exprima. Ele au fost tipărite în diverse reviste şi au fost multor oameni spre binecuvântare.

   Oare nu este şi în mâna ta ceva, ce Dumnezeu vrea să folosească?