Giulietta (3)

   În seara acelei zile, când s-a făcut cunoscut groaznicul accident de vapor, se putea vedea într-o căruţă o femeie încă tânără, care ţinea în poală un copil drăguţ, îmbrăcat frumos, care avea aproximativ doi ani. Căruţa se îndrepta spre o gospodărie ţărănească aşezată pe o înălţime. Acoperişul înalt şi ascuţit al casei se vedea de departe. Când te apropiai, observai că fiecare fereastră era împodobită cu trandafiri şi caprifoi.

   Ţăranul şi soţia sa stăteau povestind la cină, când zgomotul căruţei ce se apropia le-a atras atenţia.

   - Cine poate să vină, Giacogo? întrebă Norina, ţăranca, pe soţul ei.

   Dar femeia coborâse deja cu copilul şi intrase în casă fără mult formalism. Spre mirarea ei, Norina recunoscu în ea pe sora soţului ei, care, aşa cum spunea, venise pentru a căuta o schimbare de aer, după prescripţia medicului, pentru copilul încredinţat ei spre îngrijire. Ea explică în acelaşi timp că osteneala şi cheltuiala vor fi răsplătite din plin, dar cu condiţia să nu i se pună întrebări curioase referitoare la copil, pentru că în acest caz se va vedea nevoită să părăsească imediat casa. Toate acestea le-au aflat stăpânii moşiei în cursul discuţiei.

   - Trebuie să recunosc că cuvintele tale mă nişcă mult, spuse Giacogo după o pauză dând din cap. Dar secretele tale nu sunt ale mele. Pentru fapta ta eşti răspunzătoare, iar dacă vrei să rămâi la noi, nu am nimic împotrivă.

   Astfel, Lucia rămase în casa fratelui ei. Desigur, adesea o ardea în inimă pe buna gospodină curiozitatea, şi pentru orice în lume ar fi dorit să ştie ceva despre micuţa fetiţă, pe care i-a adus-o cumnata în casă. Dar orice întrebare referitoare la aceasta era respinsă scurt cu referirea la condiţia stabilită.

   În acest fel s-a scurs un an întreg, fără ca secretul să se fi aflat cumva. Atât Giacogo, cât şi Norina ţineau aşa de mult la fetiţă ca şi când ar fi fost fiica lor. Zâmbetul micuţei Giulietta cu care câştiga inimile, vorbirea ei plină de bucurie – toate acestea i-au legat pe cei doi oameni cumsecade aşa de mult de micuţă, încât se gândeau cu tristeţe că vor trebui să o dea iarăşi înapoi.

   Niciodată, Lucia nu a vorbit despre părinţii fetiţei, dar în timpul primelor luni ale şederii ei la Speranţa – aşa se numea moşia lui Giacogo – micuţa Giulietta striga plângând adesea noaptea, când se trezea, numele mamei ei.

   La scurt timp după trecerea acestui an a venit într-o zi, pe neaşteptate, la casa ţărănească o doamnă în vârstă, care a avut o discuţie lungă cu proprietarii, explicând că copilul ar fi destinat pentru mănăstire. Din acea clipă, Lucia supraveghea cu atenţie deosebită rugăciunile, pe care Giulietta trebuia să le spună dimineaţa şi seara. O cruce argintie, care îi fusese pusă la gât, aducea aminte pentru ce era destinată micuţa fetiţă.

   Cititorii mei nu vor fi deloc miraţi să audă că doamna în vârstă, străină nu era alta decât cunoscuta Signora Amalfi, bunica Giuliettei. Atât timp cât nu s-a dat deplin uitării povestea despre copilul aparent înecat, nu îndrăznise să se intereseze de el. Deabia acum, când cazul era dat pe deplin uitării, a venit pentru a urmări mai departe planurile ei, la sfatul părintelui Pietro.

   Între timp, micuţa Giulietta creştea admirabil. Era în orice privinţă un copil îndrăgit. Printre numeroasele animale de casă de la Speranţa se afla o capră tânără, fără mamă, pe care Norina a crescut-o cu multă grijă. Giulietta ţinea la acest animăluţ cu o delicateţe deosebită. Amândouă au devenit curând tovarăşe de nedespărţit, şi unde apăreau ele, la prieteni sau la străini, ochii celor ce le vedeau străluceau de bucurie.

   Nu mult după ce Giulietta a împlinit patru ani, lucrurile la Speranţa au luat pe neaşteptate o întorsătură gravă. Holera s-a dezlănţuit cu putere grozavă în regiune, şi ea nu a cruţat nici mica familie din Speranţa. Giacogo, stăpânul casei, şi de asemenea sora lui Lucia au căzut în câteva zile pradă morţii, şi după ce la scurt timp şi doamna în vârstă a fost atinsă de această plagă groaznică, mâhnita Norina rămase în totală necunoştinţă despre rudele copilului încredinţat ei.

   Şi în ultima oră a vieţii ei, cumnata ei i-a explicat, că s-a obligat prin jurământ să nu divulge numele părinţilor copilului. Degeaba a încercat Norina să obţină de la muribundă câteva informaţii. Toate ostenelile ei au rămas fără rezultat. Mai repede decât s-ar fi putut presupune, inconştienţa şi la sfârşit moartea au pus capăt tuturor întrebărilor. Într-un geamantan al moartei, Norina găsi un portmoneu cu 500 de Lire, precum şi un pachet învelit cu grijă, care conţinea o rochiţă şi un pantof roşu – singurele lucruri, care poate ar fi putut fi mai târziu de ajutor, pentru a descoperi familia copilului.

   Pentru că văduvei îi era imposibil să preia moştenirea soţului ei, a vândut-o unei rude. Cu mica avere care i-a rămas, s-a decis să se întoarcă la Napoli, oraşul tatălui ei, unde sora ei Giuanita se ocupa de o mică florărie. Poate se găsea mai târziu în oraş ocazia de a o trimite pe micuţa Giulietta la vreo şcoală.

   Călătoria spre Napoli trebuia să aibă loc într-o veche trăsură de ţară. Giulietta, îmbrăcată cu o rochiţă albă şi cu o pălărie de paie cu boruri mari, luă loc pe o legătură de fân, iar lângă ea era culcată iubita ei capră, al cărei cap era împodobit cu flori. Înainte ca acea căruţă să se pună în mişcare, a venit un slujitor al noului proprietar pentru a lua animalul. Dar imediat ce Giulietta a observat intenţia bărbatului, a ţipat tare, a sărit în picioare şi a strâns aşa de tare capra ei la sine, încât se afla în pericol să se sufoce. Ochii copilului blajin de altfel fulgerau de mânie.

   - Nu vrei să fii cuminte şi să-mi laşi animalul? întrebă bărbatul.

   - Nu, nu îl vei avea, pentru că este al meu, se înfurie micuţa.

   Şi ca şi când capra ar fi înţeles despre ce este vorba, îşi frecă behăind capul de rochia micii ei stăpâne.

   - Vedeţi bine, că Baba mea nu vă iubeşte pe voi, continuă micuţa supărată. De aceea plecaţi. Este rău şi crunt din partea voastră, ca să mi-o luaţi pe Baba.

   În acea clipă se apropie proprietarul amabil, care aflase prin Norina câte ceva despre Giulietta, pentru a-i spune că poate să ia cu ea pe Baba.

   Atunci, un zâmbet a apărut pe feţişoara copilului, iar Giulietta i-a întins bărbatului mâna spunând în timp ce lacrimi de bucurie se rostogoleau pe obrajii ei:

   - O, ce bun sunteţi, domnule! Vă mulţumesc foarte mult!

   Căruţa plecă.

(Se continuă în iunie)

„Dacă este cu putinţă...“

„Dacă este cu putinţă, ...trăiţi în pace cu toţi oamenii.“

Romani 12.18

Daniela şi Raluca

   Raluca era mânioasă. Trânti uşa camerei ei şi se aruncă pe pat. Nu ar fi aşteptat asta niciodată de la cea mai bună prietenă a ei!

   Mama Ralucăi veni încet în cameră.

   - Ce s-a întâmplat? întrebă ea. Raluca plângea. Aproape că nu putea vorbi, pentru că avea un nod mare în gât.

   - M-am certat foarte tare cu Daniela, mamă. Astăzi pe drumul spre casă, ea m-a întrebat, dacă mâine la lucrarea la mate poate să copieze de la mine! Să copieze! Desigur, i-am spus „nu“. Nu înţeleg deloc. Şi ea ştie că a copia este un lucru greşit. Este doar înşelăciune! I-am spus că eu n-aş face aşa ceva niciodată. Atunci s-a supărat aşa de tare şi mi-a spus că nu sunt prietena ei şi că îşi va căuta o alta. Şi a mai spus că eu nu vreau, ca ea să fie tot aşa de bună la mate ca mine. Este aşa de rea!

   Ralucăi îi curgeau lacrimile pe obraji. Mama ei îşi puse braţul în jurul ei şi se uită cu seriozitate la ea:

   - Spune-mi, nu este ceva adevărat aici? De mai multe ori te-ai lăudat că tu eşti mai bună ca Daniela. Când se iscă o ceartă sunt totdeauna doi. Pentru tine este într-adevăr important că Domnul Isus numeşte înşelăciunea păcat? Raluca se uită în pământ.

   - Poate amândouă? şopti ea încet. Dar nu o pot lăsa să copieze, sau totuşi da?

   - Nu, dar poate ai putea să o ajuţi în viitor la mate. Şi acum există doar o posibilitate să sfârşiţi cearta: trebuie să vorbiţi împreună. Raluca sări deodată.

   - Dar nu vreau să vorbesc cu ea.

   Mama se îndreptă spre uşă şi spuse:

   - Asta este singura posibilitate. Vorbiţi una cu alta!

   După-masa, Raluca s-a liniştit şi a văzut că mama ei are dreptate. Oricum, Daniela era prietena ei cea mai bună, trebuiau să se împace. Trecu strada, unde locuia Daniela şi părinţii ei. Mama Danielei îi deschise uşa şi spuse:

   - Bine că vii, Daniela stă în camera ei şi este îmbufnată. Trebuie să vorbiţi împreună.  „Exat ca mama mea“, se gândi Raluca şi bătu la uşa camerei Danielei: „Eu sunt. “

   Încet, uşa se deschise. Raluca văzu că şi Daniela este tristă, pentru că s-au certat.

   - Îmi pare rău, că am fost aşa de rea cu tine! Ştiu că nu este bine să copiezi!

   - Şi mie îmi pare rău, nu trebuia să fac pe grozava.

   Cele două fete căzură una în braţele celeilalte şi amândouă au fost bucuroase că prietenia lor era iarăşi ca mai înainte.

   Daniela râse.

   - Putem face câteva exerciţii de matematică, doamna Ambiţioasa? întreabă ea nerăbdătoare.

   - Sigur, spuse bucuroasă Raluca. Am adus cu mine cartea de matematică!

Pace în loc de ceartă

   „Poc!”, uşa camerei de lucru se închise încet şi tânărul se strecură încet pe uşă. În ochii lui străluceau lacrimi, dar el ştia că prietenul său părintesc avea dreptate. Au vorbit mult timp împreună, iar acum trebuia să facă ultimele pregătiri pentru călătorie. Pentru călătoria de care se temea aşa de mult!

   Dar şi în cămăruţă stătea un bărbat cu faţa tristă. Îl îndrăgea pe tânărul slujitor şi îi venea foarte greu să se despartă de el. Tânărul l-a ajutat aşa de mult, tocmai acum când era un întemniţat. El nu se afla chiar într-o închisoare, avea voie să locuiască într-o casă, dar nu se putea mişca liber. Tot timpul era supravegheat şi nu avea voie să-şi părăsească locuinţa. De câte ori nu a rezolvat Onisim pentru el un comision sau ceva asemănător. Şi cât de mult s-a bucurat totdeauna, când seara puteau să vorbească împreună şi nu era aşa de singur! Dar oricât de mult a vrut, nu l-a putut opri pe Onisim, ci a trebuit să-l trimită acasă.

   Acasă – acolo nu a fost niciodată un acasă pentru Onisim. Trebuia să muncească sub stăpânirea unui stăpân sever, dar drept. Onisim nu s-a simţit deloc bine acolo. Şi atunci a plecat de acolo. Ce scandal! Un sclav care dezerta era pedepsit rău, când stăpânul lui îl primea înapoi. De aceea, mai bine nu s-ar fi dus niciodată înapoi acolo. El se temea mult de stăpânul său.

   Dar exact aceasta dorea Pavel acum să obţină: Onisim trebuia să se întoarcă la Filimon, dar nu pentru a fi pedepsit, ci pentru a fi primit cu dragoste, pentru că aveau acum aceeaşi credinţă în Isus Hristos.

   Pavel putea să-şi amintească exact, când l-a văzut prima dată pe Onisim şi apoi a înţeles că tânărul sclav s-a făcut vinovat prin evadarea lui.

   Onisim a recunoscut înaintea Domnului Isus toate faptele sale rele şi a devenit un copil fericit al lui Dumnezeu.

   Mult timp, Pavel s-a gândit ce ar trebui să facă. În sfârşit a luat o bucată de pergament, a înmuiat pana în călimară şi a început să scrie:

Către preaiubitul Filimon, tovarăşul nostru de lucru!

   Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Hristos! Mulţumesc totdeauna Dumnezeului meu ori de câte ori îmi aduc aminte de tine în rugăciunile mele, pentru că am auzit despre credinţa pe care o ai în Domnul Isus şi dragostea faţă de toţi sfinţii. În adevăr, am avut o mare bucurie şi mângâiere pentru dragostea ta, fiindcă, frate, inimile sfinţilor au fost înviorate prin tine.

   Vreau să-ţi fac o rugăminte în numele dragostei, eu, aşa cum sunt, bătrânul Pavel; iar acum întemniţat pentru Hristos Isus. Te rog pentru copilul meu, pe care l-am născut în lanţurile mele: pentru Onisim. Ţi-l trimit înapoi, pe el, inima mea. Dacă mă socoteşti dar ca prieten al tău, primeşte-l ca pe mine însumi. Şi, dacă ţi-a adus vreo vătămare sau îţi este dator cu ceva, pune aceasta în socoteala mea.

   Da, frate, fă-mi binele acesta în Domnul; şi înviorează-mi inima în Hristos! Ţi-am scris bizuit pe ascultarea ta, şi ştiu că vei face chiar mai mult decât îţi zic.

Pavel