Mediile la sfârșit de an școlar

   La sfârșitul fiecărui an școlar sosește momentul, pe care unii elevi îl privesc cu tot felul de sentimente: se încheie mediile! Bucuria este mare pentru mediile bune. Dar există și note mai puțin bune: și atunci este deosebit de supărător, când știi că trebuia să te străduiești mai mult.

   Cine hotărăște de fapt mediile? Este important ce gândești tu, cum apreciezi tu?

   Știi doar foarte bine: pentru mediile tale este hotărâtoare aprecierea profesorului. El are și cunoaște măsurile și directivele, după care apreciază realizările tale, iar aceste norme sunt obligatorii pentru el.

   Știi că aceasta este tot așa și la Dumnezeu?

   Și El dorește, ca tu să ajungi la țintă – slava cerului!

   Și aici este valabil: nu ce crezi tu despre tine și cum te apreciezi este decizional, ci cum te apreciază El. Poate te compari cu alții și crezi că nu ești așa de rău ca unul sau altul; dar este aprecierea ta hotărâtoare? O, nu! Hotărâtor este cum te apreciază Dumnezeu! Și această apreciere divină corespunde și măsurii dumnezeiești, directivelor dumnezeiești – notate clar și care se pot citi în Biblie, în Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu.

   Și cum sună aprecierea lui Dumnezeu cu privire la tine?

   „Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar. Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toți s-au abătut și au ajuns niște netrebnici. Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu“ (Romani 3.10-12)!

   O apreciere nimicitoare! O apreciere care exclude deplin o „promovare“! Niciodată nu vei fi promovat cu această „notă“!

   Ce se întâmplă acum? Nu există nicio speranță să fii „promovat“, pentru a ajunge la țelul dorit – slava cerului?

   Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu! Dumnezeu vrea să te „promoveze“! El dorește, ca tu să ajungi în slava Sa. Cuvântul Său mărturisește: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică“ (Ioan 3.16).

   Oricine crede în El! - Și tu!

   Dumnezeu dorește – dar și tu trebuie să vrei: „Cine vrea, să ia apa vieții fără plată“ (Apocalipsa 22.17).

   Pentru a obține la școală țelul dorit, trebuie să te străduiești, trebuie să fii sârguincios. Dar pentru a ajunge la slava lui Dumnezeu, deci pentru a fi „promovat“ acolo, nu te ajută osteneala proprie, eforturile, învățatul, ci exclusiv recunoașterea osândei dumnezeiești: pierdut veșnic! Și apoi acceptarea ofertei harului Său: „Cine vrea – să ia fără plată“!

   Lasă-te salvat din puterea întunericului și „promovat“ în Împărăția Fiului dragostei Lui (Coloseni 1.13)! Este țelul cel mai important care merită să fie atins!

Furtună pe mare

   Între timp, Isus a mai ales încă alţi opt bărbaţi ca ucenici. Acum erau doisprezece, care erau permanent cu El pe drum, ascultau predicile Sale, vedeau faptele Sale şi Îl ajutau la unele lucruri. Domnul Isus le-a explicat în mod deosebit celor doisprezece ucenici mult despre planurile şi gândurile lui Dumnezeu, pentru ca mai târziu ei să le poată spune mai departe altora.

   În această zi aveau iarăşi multe de făcut. Mulţimi de oameni veneau pentru a-L vedea pe Domnul şi a învăţa de la El. El le-a spus unele povestiri ca exemplu, pentru ca ei să înţeleagă mai bine gândurile lui Dumnezeu. Şi ucenicilor Lui le-a explicat mai târziu încă o dată totul exact şi a răspuns întrebărilor lor dacă nu înţelegeau ceva.

   Se făcuse seară şi oamenii au plecat acasă. Isus a spus ucenicilor Lui: „Să trecem în partea cealaltă.“

   Nicio problemă pentru pescarii experimentaţi dintre ei. Ei aveau şi o barcă, care era suficient de mare pentru 13 persoane.

   Ucenicii s-au uitat cum Domnul Isus Îşi lua rămas bun de la ultimii oameni. Apoi s-au urcat în barcă şi au plecat de la mal.

   Isus era obosit de munca acestei zile şi S-a aşezat în partea posterioară a bărcii pe o pernă pentru a Se odihni. Epuizat, a adormit.

   Ucenicii vâsleau cu greu, pentru a ajunge repede la celălalt mal. Se făcuse întuneric. Stelele străluceau deasupra lor. Apoi, cerul s-a întunecat deodată şi furtuna a început. Vântul biciuia marea, astfel că valurile mari băteau în barcă. Ucenicii vâsleau, încât le apăru sudoarea pe frunte. Dar valurile erau aşa de puternice, încât chiar pescarii şi marinarii cei mai iscusiţi nu puteau sta împotrivă. Le era teamă. Dacă vântul bătea cu putere mai departe, se vor răsturna. În teama lor, L-au trezit pe Isus şi L-au întrebat deznădăjduiţi şi cu reproş: „Învăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?“

   Domnul Isus S-a ocupat imediat de necazul lor şi a îndeplinit rugămintea nerostită a ucenicilor. El a ameninţat vântul şi a poruncit mării: „Taci! Fără gură!“

   Ucenicii au rămas cu gura căscată. Furtuna şi marea L-au ascultat pe Domnul pe cuvânt. Deodată nu a mai bătut vântul şi marea s-a liniştit.

   Apoi, Domnul Isus S-a întors la ucenicii Săi şi i-a întrebat: „Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Tot n-aveţi credinţă?“

   Poate că ucenicii şi-au amintit în acest moment cât de mulţi bolnavi a vindecat Domnul, cât necaz a alinat. Cum s-au putut gândi că Domnul îi va lăsa să se înece? El Însuşi era cu ei în corabie!

   Ucenicii s-au bucurat de puterea mare a Învăţătorului lor, pe care Îl ascultă chiar şi vântul şi valurile.

O viaţă salvată

   Japonia este o ţară bântuită de numeroase cutremure. Japonezii s-au obişnuit cu ele şi-şi fac locuinţele din materiale uşoare. Clădirile înalte din oraşe se contruiesc folosind tehnologii speciale, ca să poată rezista la cutremure.

   Cu mulţi ani în urmă, într-o suburbie a oraşului Tokio locuia o familie de misionari care se stabilise acolo cu scopul de a vorbi populaţiei locale despre Hristos. Tatăl familiei întemeie o bisericuţă unde în zilele de duminică predica Evanghelia. Mama cânta la orgă, toată comunitatea cânta imnuri duhovniceşti, iar fetiţa lor, ce nu împlinise încă un an, rămânea de obicei acasă să doarmă în pătucul ei. Părinţii o lăsau pe seama unei vecine care, dacă o auzea plângând, o lua la ea.

   Serviciul divin începea dimineaţa la ora zece. Părinţii se pregăteau ca de obicei să se ducă la biserică, dar fetiţa lor făcea nazuri, se frământa, plângea şi nu voia de fel să doarmă. Văzând acest lucru, părinţii hotărâră să o ia cu ei.

   Totul mergea bine, mama cânta la orgă, tata predica, lumea asculta. Veni rândul rugăciunii de încheiere..., dar deodată pământul a fost zguduit de un cutremur. Pretutindeni pereţii caselor crăpau şi se prăbuşeau, stârnind nori de praf care îngreuiau respiraţia...

   „Cutremur!“ strigară cu toţii. Japonezii nu mai văzură de mult un asemenea dezastru.

Predicatorul luă fetiţa în braţe şi se repezi într-un suflet spre casă, împreună cu soţia lui, ca să salveze, pe cât era posibil, câte ceva din lucrurile lor. Tata se repezi în odaia fetiţei să scoată pătucul în care dormea ea de obicei în lipsa lor. Îl găsi complet sfărâmat, cu tavanul prăbuşit peste el. Dacă fetiţa ar fi rămas în pătucul ei, acum n-ar mai fi fost în viaţă.

   Dumnezeu a salvat-o şi aceasta n-a fost o simplă întâmplare. Fetiţa a crescut, a crezut în Dumnezeu şi mulţi ani la rând i-a slujit cu credinţă pe pământul Japoniei. Conform mărturiei ei, multe suflete au venit la Hristos şi au găsit în El veşnica lor mântuire.

Noi mergem

Noi mergem către ţara sfântă,

spre cerul plin de bucurii.

Acolo îngeraşii cântă,

dar tu nu vii?

De ce nu vii?

De ce să nu vii şi tu oare

cu noi pe-al Domnului sfânt drum,

s-asculţi şi tu a Lui chemare,

de ce nu vii?

O, vin-acum!

Isus cel blând cu drag te cheamă,

ce bine e cu El să fii,

când eşti al Lui n-ai nicio teamă,

o, hai cu noi,

De ce nu vii?

Zii: Doamne, eu Ţi-ascult chemarea,

vreau şi eu Ţie să-Ţi urmez,

ajută-mi să-Ţi iubesc cîntarea,

să Ţi-o cunosc

şi s-o păstrez.

Venim cântând cu bucurie

voioşi pe-al Domnului sfânt drum.

O, cât de bine o să fie,

Isuse,

sunt al Tău de-acum!

Ulcioare

   Mai demult, ulcioarele erau foarte necesare în gospodării. În ulcioare mari, de piatră, se depozita apa (Ioan 2, vers. 6). Puteau să cuprindă până la o sută de litri. Ulcioarele de depozitat cereale, făină şi ulei aveau o bază boltită şi de aceea stăteau pe pământ sau pe o etajeră. Ulcioarele din lut, cu care se aducea apă de la fântână, erau mai mici şi aveau toarte pentru a putea fi purtate. Pentru miere şi ulei, pentru uzul zilnic, existau ulcioare în formă de sticlă.

   În Vechiul şi în Noul Testament, oamenii sunt asemănaţi cu ulcioare de lut (Isaia 29, vers. 16; Ieremia 18, vers. 2-6; 2 Corinteni 4 vers. 7).

   Şi creştinii sunt asemănaţi cu ulcioarele. Ei nu sunt întotdeauna puternici. Dar ei pot duce mai departe vestea bună despre dragostea lui Dumnezeu.

   „Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut...“ (2 Corinteni 4.7)