Zidul

   Doamna Stanciu, menajera domnului Bordei, tocmai pregătea micul dejun pentru șeful ei, când văzu venind camioanele!

   Mai multe camioane mari, încărcate cu paleți grei, care se opriră în fața intrării moșiei!

   - Vin meseriașii? îl întrebă doamna Stanciu pe domnul Bordei care tocmai veni în bucătărie.

   - Da, spuse domnul Bordei satisfăcut.

   - Dar...

   - Firma J & J va ridica un zid în jurul moșiei mele.

   Doamna Stanciu privi o clipă tristă în grădină.

   - De ce faceți așa ceva? întrebă ea încet.

   - De ce? De ce? se înfurie domnul Bordei. M-am săturat de gălăgia de la grădinița de copii, de băieții obraznici ai vecinului care aleargă prin grădina mea, îmi calcă iarba și îmi fură fructele...

   - Dar avem doar așa de multe fructe, replică încet doamna Stanciu. De mult timp nu mai reușesc să le pregătesc toate pentru iarna. Iar băieții culeg numai ceea ce cade pe jos.

   - Gata! Domnul Bordei întinse poruncitor mâna. Grădina îmi aparține mie! Mie singur! Nu mai vreau să văd pe nimeni în ea!

   - Cât de înalt va fi zidul?

   - Doi metri.

   Doamna Stanciu își plecă privirea. Buzele îi tremurară. Dacă va fi zidit acest zid, nu vor mai vedea nimic, nici copiii care se joacă cu educatoarea lor în grădină, nici băieții vecinului, nici ceea ce se petrece pe stradă.

   - Vă rog aduceți-mi micul dejun în cameră, spuse domnul Bordei, de parcă nu s-ar fi petrecut nimic. Apoi puteți merge la cumpărături.

   Doamna Stanciu își făcu treaba cu mișcări foarte încete. Apoi luă bicicleta din garaj pentru a merge în oraș. Privi supărată spre muncitorii care descărcau paleții cu cărămizi.

   Când reveni peste două ore, fundamentul pentru zid era deja pregătit pe o parte a terenului. „Zidarii au lucrat extraordinar de repede“, constată cu amărăciune doamna Stanciu.

   Aranjă cumpărăturile în dulapuri, apoi pregăti domnului Bordei prânzul, pe care îl servea ca de obicei în camera sa de studiu.

   Mai târziu, când domnul Bordei plecă în obișnuita lui plimbare prin pădure, doamna Stanciu făcu ordine în locuință. Apoi pregăti ceaiul și cina, pe care o puse în frigider.

   În fața casei, zidul crescuse deja la o înălțime mai mult de un metru. Doamna Stanciu se ostenea să nu mai privească pe fereastră, dar zgomotul construcției pătrundea până la ea. Inima i se strânse.

   În sfârșit, domnul Bordei se întoarse. Auzise mașina la intrare.

   Doamna Stanciu își deznodă cu mișcări grele șorțul și își spălă mâinile. Îl auzi pe domnul Bordei intrând în camera de studiu. Doamna Stanciu așteptă încă o clipă, își apăsă mâinile pe inima care îi bătea cu putere, apoi merse hotărâtă în camera de studiu.

   - Da? spuse domnul Bordei fără să-și ridice privirea din carte.

   - Doresc să renunț la serviciul meu la dumneavoastră, spuse doamna Stanciu încet, dar hotărât.

   - De ce? Domnul Bordei privi speriat.

   - Am lucrat cu plăcere pentru dumneavoastră, dar... eu nu pot să trăiesc într-o închisoare.

   Domnul Bordei sări furios de pe scaun.

   - Într-o închisoare? strigă el. Nu permit ca dumneavoastră să vă amestecați în hotărârile mele!

   - Nu vreau să fac aceasta. Eu trag doar consecințele!

   - Bine! Domnul Bordei se așeză din nou la birou. Mă voi descura și singur, mârâi el. M-am gândit deja de mult că aș putea economisi banii.

   Doamna Stanciu deveni palidă. Fără să mai spună un cuvânt, părăsi camera, își îmbrăcă paltonul, își luă geanta și plecă fără să mai privească o dată înapoi.

   Domnul Bordei o privi de după perdeaua de la fereastră. Apoi se întoarse dând din umeri și se îndreptă spre munca lui.

   Trecuseră câteva săptămâni. Zidul era deja gata de mult timp, iar la intrarea spre garaj era o poartă grea, înaltă de doi metri, din fier, pe care domnul Bordei o putea mișca cu mare greutate, fapt pentru care aproape nu mai ieșea cu mașina. Folosea mai bine ușa laterală din spatele casei, care ducea spre poteca din pădure.

   Domnul Bordei se ridica de multe ori de la munca lui. Se plimba neliniștit încoace și încolo prin camera sa de studiu. Ce liniște! Liniștea se putea auzi! Liniștea era așa de prezentă, încât îl enerva! Nici un zgomot nu ajungea până la el peste zidul din jurul moșiei sale.

   Domnul Bordei ședea deseori la fereastră și privea în grădina sa, care acum îi aparținea numai lui. Era deja de mult timp primăvară, dar brândușele și ghioceii păreau să fie mai mici și mai palizi în acest an. Iarba de lângă zid, unde ajungea doar la amiază o rază de lumină, se usca.

   Când soarele apunea, umbra zidurilor se întindea ca un animal de pradă, întunecos peste casă!

   Domnul Bordei se ridică repede și se prinse de gât. Se grăbi să meargă afară. Aer! Aer!

   Alergă spre poarta îngustă și pipăi cheia din buzunarul pantalonilor săi. Încercă să găsească broasca ușii cu degetele tremurânde. Pe frunte îi curgea sudoare rece. Cheia îi alunecă din mâinile nesigure și căzu în nepătrunsele tufe de spini de lângă zid.

   Domnul Bordei se lăsă în genunchi și căută pe jos. Spinii îi zgâriau mâinile și brațele. Cheia însă nu o găsi.

   Domnul Bordei se ridică. „Stai liniștit!“ se îndemnă el. „Te duci acum în casă și iei cheia cealaltă din birou. Stai liniștit! Fără panică!“ Își scoase batista din buzunar și își șterse sudoarea de pe frunte. Când își băgă din nou batista în buzunar, degetele lui atinseră ceva tare, cheia mașinii și cheia de la poarta cea mare!

   Domnul Bordei se îndreptă încet de-a lungul zidului spre poarta de fier care bloca intrarea spre garaj. De când nu mai plecase cu mașina? Domnul Bordei socoti. Mai mult de trei săptămâni! Cumpărăturile le făcuse în treacăt de la magazinul mic de la marginea pădurii. De patru zile nu mai văzuse și nu mai vorbise cu niciun om. Domnul Bordei dădu din umeri supărat. De ce se gândea la astfel de lucruri?

   Aproape ajunsese la ușa de la intrare. Soarele arunca umbra grilajului foarte minuțios pe pietrele albe ale aleii. Domnul Bordei urmări modelul ornamentelor.

   „Arată ca un grilaj de cimitir“, îi trecu prin gând și începu să tremure. „Prostii“, se îndemnă el.

   Încetul cu încetul, bătăile inimii i se liniștiră și pașii lui deveniră mai siguri. Își întinse capul spre grilaj și privi afară spre stradă. Ce să facă afară?

   Se îndreptă cu umerii lăsați spre casă. Dar după câțiva pași se opri și trase cu urechea. Încet, dar foarte clar răsuna: „Domnu-i iubirea și mântuirea, Domnu-i iubirea de-a pururea“.

   Aceste cuvinte îi amintiră domnului Bordei de ceva de mult trecut.

   „Cu El sunt fericit, căci mă iubește, căci mă iubește necontenit...“

   Cânta un copil!

   Domnul Bordei se opri și ascultă atent.

   „El pentru mine, da, știu prea bine, El pentru mine a suferit... Din grea pierzare, cu îndurare, din grea pierzare El m-a scăpat...“

   Domnul Bordei respira greu. Acest cântec atingea ceva din inima lui. Nu-i învățase Linda pe copiii lui aceste versuri? Iar atunci, la aniversarea lui de 40 de ani, Ana și Paul i le cântaseră. Ce se întâmplase de atunci?

   „Întreaga-mi fire El cu iubire, întreaga-mi fire mi-a preschimbat...“

   Problemele din firmă, concedierea nedreaptă, apoi munca obositoare de acasă, moartea prematură a Lindei, toate acestea l-au îndepărtat mult de Dumnezeu. Astfel, de la an la an, în jurul inimii lui crescu o crustă de gheață, ca în cele din urmă să-și alunge din casă copiii, Ana și Paul. Copiii nu mai locuiau de mult în oraș. Ei îl vizitau numai când erau obligați de împrejurări.

   „Cu El sunt fericit, căci mă iubește, căci mă iubește necontenit.“

   Domnul Bordei se îndreptă cu pași grăbiți spre tufa de bujori-de-munte, bine îngrijită și plină de muguri. Fără să vrea, începu să cânte și el vechea cântare de copii.

   - Oh, și dumneavoastră știți cântecul? În spatele tufei de bujori-de-munte, pe iarbă stătea o fetiță de cinci ani. Ochii ei mari și albaștri îl priveau cu încredere pe domnul Bordei.

   - Da, știu bine cântecul. L-au cântat și copiii mei.

   - Îl iubiți și dumneavoastră pe Domnul Isus?

   Domnul Bordei înghiți cu greu nodul mare ce i se puse în gât. Apoi dădu din cap.

   - Cum ai intrat în grădină? întrebă el după o clipă de tăcere.

   - Prin grilaj. M-am strecurat printre bare; nu a fost greu.

   - Și de ce?

   - Educatoarea de la grădiniță ne-a spus că în grădină locuiește un prizonier.

   - Un prizonier? Și ai vrut să-l vizitezi?

   Fata dădu din cap.

   - Cânțați cu mine ultima strofă?

   „Slăvit să fie, în veșnicie, slăvit să fie Isus Hristos!“

   Domnul Bordei cântă și el încet. Glasul lui răsuna puțin răgușit, căci nu mai cântase de mult.

   - Cum se face că știi toată cântarea pe de rost? Doar nu știi să citești, nu-i așa?

   - Nu. Mama a trebuit să mi-o spună de multe ori până am știut-o pe de rost.

   Domnul Bordei dădu din cap.

 

   - Acum trebuie să merg acasă, spuse cu seriozitate fetița.

   - La grădiniță nu mai este nicio educatoare, nu-i așa?

   - Nu.

   - Cum te cheamă? Și unde locuiești?

   - Mă cheamă Lili și locuiesc pe strada Morii, numărul 17.

   - Bine, Lili, atunci te voi duce eu acasă.

   O luă pe fetiță de mână și se îndreptară spre grilajul cel mare. Domnul Bordei introduse cheia grea, din fier în broască și o învârti de două ori. Deschise cu o mișcare energică cele două laturi ale ușii.

   - Oh! se miră Lili. Ușa se deschide!

   Cu un sentiment minunat de libertate, domnul Bordei porni la drum cu fetița de mână. Lili se întoarse încă o dată.

   - Ușa este încă deschisă! observă ea.

   - Da, spuse domnul Bordei respirând ușurat. Numai acolo, unde moare iubirea, se ridică ziduri și uși încuiate între oameni, murmură el mai mult pentru sine.

   Câteva săptămâni mai târziu...

   Era o seară de primăvară. Tufișurile din spatele casei domnului Bordei erau împodobite cu lampioane. De pe terasă se auzeau voci vesele.

   Doamna Stanciu servea neobosită salate, sosuri și pâine, în timp ce domnul Bordei prăjea cârnăciori ajutat de nepotul lui, Vali, în timp ce mama lui, Ana, discuta cu vecinele. În fundul grădinii, băieții vecinului jucau fotbal, iar educatoarele se jucau cu grupele lor tot felul de jocuri.

   Stăpânul casei îi chemă pe toți musafirii pe terasa casei.

   - Să ne rugăm împreună! Doamne, Dumnezeul nostru, Îți mulțumim pentru această seară, pe care Tu ne-o dăruiești. Îți mulțumim că dragostea Ta ne-a găsit în întunericul și frigul în care trăiam din fire. Tu ne-ai strămutat în împărăția Fiului Tău preaiubit Isus, care a murit pentru a ne salva. Tu ne-ai chemat să fim martori ai dragostei Tale, care să poarte vestea la toți oamenii și să-i invite să vină la Tine...

   Se făcuse deja miezul nopții când plecară ultimii musafiri. Pe copiii și nepoții săi, domnul Bordei îi trimisese în camerele de musafiri.

   - Putem strânge și mâine.

   Apoi păși hotărât în bucătărie.

   - Gata pentru astăzi, doamna Stanciu, spuse el prietenos și îi luă șervetul din mână. Acum vă duc acasă cu mașina. Iar mâine veniți numai la ora 11, ca să vă puteți odihni!

   Când domnul Bordei coti câtva timp mai târziu spre moșia lui, se opri câteva clipe în locul unde fusese poarta grea de fier. În locul zidului înalt de doi metri din jurul moșiei fusese plantat un gard viu peste care puteai trece făcând un pas mare.

   „Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu“, murmură domnul Bordei. Îndreptă mașina spre garaj și cântă încet: „Domnu-i iubirea...“

Dumnezeu este dragoste.

                   1 Ioan 4.8  

Furnicile ne învață

   Cu mult timp în urmă, un împărat incredibil de isteț și bogat a spus: „Du-te la furnică, leneșule, uită-te cu băgare de seamă la căile ei, și înțelepțește-te!“ Desigur, nu s-a referit la noi! Sau să ascultăm totuși de ce a spus aceste cuvinte?

   Solomon, așa se numea împăratul, s-a rugat tânăr fiind către Dumnezeu: Dă-mi multă înțelepciune și pricepere, ca să fac totul bine și să fiu un bun împărat.

   Dumnezeu i-a îndeplinit această dorință. Solomon a mers cu ochii deschiși prin lume. El a observat exact și a cugetat la tot ce a creat Dumnezeu: nori – vânt – soare – stele – copaci – flori și de asemenea la furnici. Despre ele veți afla acum mai multe.

   Doresc să vă scriu câte ceva ce a văzut și a învățat Solomon de la furnici și unele lucruri pe care le-am citit eu. Dar le lăsăm pe furnici să povestească:

   Dragi copii!

   Noi nu avem un președinte, nu avem un împărat sau conducător. Totuși, totul se desfășoară la noi extraordinar de bine. Pentru că suntem așa de mici și nu putem nimic face singure, nu ne certăm și nu ne războim. Dacă lângă cetatea noastră (mușuroi) locuiește un alt neam de furnici, atunci putem să locuim tot așa de bine acolo. Ospitalitatea este de la sine înțeles. Nimeni nu este disprețuit sau pus deoparte. De asemenea ne ajutăm între noi, când de exemplu într-un alt mușuroi s-au născut prea puține furnici.

   Mușuroiul nostru este format din vreascuri, crenguțe, pământ și ace de la conifere.Uneori construim mușuroaie înalte de aproape 1 metru. Ați văzut așa ceva până acum?

   Unde strălucește soarele, construim mușuroaie plate, unde este umbră, construim mușuroaie înalte, pentru ca să avem și acolo soare. Mamele noastre, sunt mai multe mii, trebuie să aibă căldură, când în fiecare zi depun 10 ouă pentru a face pui. Mingile mici și albe din mușuroiul nostru sunt însă deja larve de furnică, așa cum sunt bebelușii la oameni. Cei mai mulți bebeluși ies în aprilie și mai din carcasa de larvă.

   Vara pot apoi să mănânce și să crească.

   Mamele noastre stau cel mai mult timp în mușuroi. Masculii, fără de care nu ar exista copiii, mor aproape întotdeauna în același an. Celelalte furnici femele trebuie să facă munca. Dar împreună suntem mai multe milioane. Astfel facem totul împreună foarte bine. Fiecare își face munca și obligația lui. Fiecare este de ajutor celuilalt. Vara adunăm pâinea noastră, iar la timpul recoltei este totul la adăpost. Dumnezeu a pus în interiorul nostru un ceas, pentru ca să facem totul la timp și să fim harnice.

   Desigur, vă întrebați: Care este pâinea voastră? Vreau să vă spun: insecte, omizi, larve și insecte. Astfel, pădurea nu este distrusă de dăunători.

1. Vă străduiți și voi, ca răul să dispară?

2. Vă ajutați unul pe altul sau este invidie și ceartă între voi?

3. Știți și voi că sunteți mici și lipsiți de ajutor?

   Încă ceva. Singurul nostru dușman este ciocănitoarea. Dușmanul vostru, dragi copii, este diavolul, el este ca un leu, care caută pe cine să înghită.

   Mergeți la Domnul Isus, El este mai puternic.

Mediile la sfârșit de an școlar

   La sfârșitul fiecărui an școlar sosește momentul, pe care unii elevi îl privesc cu tot felul de sentimente: se încheie mediile! Bucuria este mare pentru mediile bune. Dar există și note mai puțin bune: și atunci este deosebit de supărător, când știi că trebuia să te străduiești mai mult.

   Cine hotărăște de fapt mediile? Este important ce gândești tu, cum apreciezi tu?

   Știi doar foarte bine: pentru mediile tale este hotărâtoare aprecierea profesorului. El are și cunoaște măsurile și directivele, după care apreciază realizările tale, iar aceste norme sunt obligatorii pentru el.

   Știi că aceasta este tot așa și la Dumnezeu?

   Și El dorește, ca tu să ajungi la țintă – slava cerului!

   Și aici este valabil: nu ce crezi tu despre tine și cum te apreciezi este decizional, ci cum te apreciază El. Poate te compari cu alții și crezi că nu ești așa de rău ca unul sau altul; dar este aprecierea ta hotărâtoare? O, nu! Hotărâtor este cum te apreciază Dumnezeu! Și această apreciere divină corespunde și măsurii dumnezeiești, directivelor dumnezeiești – notate clar și care se pot citi în Biblie, în Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu.

   Și cum sună aprecierea lui Dumnezeu cu privire la tine?

   „Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar. Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toți s-au abătut și au ajuns niște netrebnici. Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu“ (Romani 3.10-12)!

   O apreciere nimicitoare! O apreciere care exclude deplin o „promovare“! Niciodată nu vei fi promovat cu această „notă“!

   Ce se întâmplă acum? Nu există nicio speranță să fii „promovat“, pentru a ajunge la țelul dorit – slava cerului?

   Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu! Dumnezeu vrea să te „promoveze“! El dorește, ca tu să ajungi în slava Sa. Cuvântul Său mărturisește: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică“ (Ioan 3.16).

   Oricine crede în El! - Și tu!

   Dumnezeu dorește – dar și tu trebuie să vrei: „Cine vrea, să ia apa vieții fără plată“ (Apocalipsa 22.17).

   Pentru a obține la școală țelul dorit, trebuie să te străduiești, trebuie să fii sârguincios. Dar pentru a ajunge la slava lui Dumnezeu, deci pentru a fi „promovat“ acolo, nu te ajută osteneala proprie, eforturile, învățatul, ci exclusiv recunoașterea osândei dumnezeiești: pierdut veșnic! Și apoi acceptarea ofertei harului Său: „Cine vrea – să ia fără plată“!

   Lasă-te salvat din puterea întunericului și „promovat“ în Împărăția Fiului dragostei Lui (Coloseni 1.13)! Este țelul cel mai important care merită să fie atins!

Furtună pe mare

   Între timp, Isus a mai ales încă alţi opt bărbaţi ca ucenici. Acum erau doisprezece, care erau permanent cu El pe drum, ascultau predicile Sale, vedeau faptele Sale şi Îl ajutau la unele lucruri. Domnul Isus le-a explicat în mod deosebit celor doisprezece ucenici mult despre planurile şi gândurile lui Dumnezeu, pentru ca mai târziu ei să le poată spune mai departe altora.

   În această zi aveau iarăşi multe de făcut. Mulţimi de oameni veneau pentru a-L vedea pe Domnul şi a învăţa de la El. El le-a spus unele povestiri ca exemplu, pentru ca ei să înţeleagă mai bine gândurile lui Dumnezeu. Şi ucenicilor Lui le-a explicat mai târziu încă o dată totul exact şi a răspuns întrebărilor lor dacă nu înţelegeau ceva.

   Se făcuse seară şi oamenii au plecat acasă. Isus a spus ucenicilor Lui: „Să trecem în partea cealaltă.“

   Nicio problemă pentru pescarii experimentaţi dintre ei. Ei aveau şi o barcă, care era suficient de mare pentru 13 persoane.

   Ucenicii s-au uitat cum Domnul Isus Îşi lua rămas bun de la ultimii oameni. Apoi s-au urcat în barcă şi au plecat de la mal.

   Isus era obosit de munca acestei zile şi S-a aşezat în partea posterioară a bărcii pe o pernă pentru a Se odihni. Epuizat, a adormit.

   Ucenicii vâsleau cu greu, pentru a ajunge repede la celălalt mal. Se făcuse întuneric. Stelele străluceau deasupra lor. Apoi, cerul s-a întunecat deodată şi furtuna a început. Vântul biciuia marea, astfel că valurile mari băteau în barcă. Ucenicii vâsleau, încât le apăru sudoarea pe frunte. Dar valurile erau aşa de puternice, încât chiar pescarii şi marinarii cei mai iscusiţi nu puteau sta împotrivă. Le era teamă. Dacă vântul bătea cu putere mai departe, se vor răsturna. În teama lor, L-au trezit pe Isus şi L-au întrebat deznădăjduiţi şi cu reproş: „Învăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?“

   Domnul Isus S-a ocupat imediat de necazul lor şi a îndeplinit rugămintea nerostită a ucenicilor. El a ameninţat vântul şi a poruncit mării: „Taci! Fără gură!“

   Ucenicii au rămas cu gura căscată. Furtuna şi marea L-au ascultat pe Domnul pe cuvânt. Deodată nu a mai bătut vântul şi marea s-a liniştit.

   Apoi, Domnul Isus S-a întors la ucenicii Săi şi i-a întrebat: „Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Tot n-aveţi credinţă?“

   Poate că ucenicii şi-au amintit în acest moment cât de mulţi bolnavi a vindecat Domnul, cât necaz a alinat. Cum s-au putut gândi că Domnul îi va lăsa să se înece? El Însuşi era cu ei în corabie!

   Ucenicii s-au bucurat de puterea mare a Învăţătorului lor, pe care Îl ascultă chiar şi vântul şi valurile.