Giulietta (8)

   Aşa cum am văzut, de când a făcut cunoştinţă cu doamna engleză, Giulietta a început să-şi îndrepte rugăciunile spre Domnul Isus. Cunoştinţa ei era desigur slabă, totuşi Duhul lui Dumnezeu a acţionat o nouă viaţă în ea. Cuvintele ei dezvăluiau o credinţă vie în Fiul lui Dumnezeu, şi aceasta este viaţa veşnică.

   Albert era întemeiat mai adânc. Trecut de anii copilăriei, făcuse privitor la natura sa păcătoasă unele experienţe, pe care Giulietta nu putea încă să le facă. De când citise şi recitise Testamentul în limba italiană, un cadou de la acea doamnă engleză, se debarăsă curajos de erori, pe care le acceptase din copilărie.

   Asupra Giuanitei, oricât de neştiutoare putea fi în lucrurile dumnezeieşti, cuvintele lui Albert şi ale micuţei ei dragi făcuseră o impresie puternică. Uneori şedea cu fiica ei adoptivă pe bancă sub castanul mare şi asculta atentă, când Albert le citea din Testamentul lui istorisiri frumoase despre Domnul Isus. Se vedea că în inimile acestor trei persoane aşa de diferite, sămânţa adevărului dumnezeiesc a găsit prin har un ogor prelucrat.

   Între timp, ziua despărţirii se apropia, şi cu cât se apropia această clipă, cu atât mai preţioase deveneau orele când stăteau împreună.

   Într-o după-amiază frumoasă, cei trei prieteni au vizitat încă o dată locuşorul lor preferat. Înaintea lor se întindeau dealurile frumoase ale Speranţei. Cântătorii pădurii însă păreau că au prevăzut să le cânte astăzi în felul lor cel mai nostalgic prietenelor lor gata de despărţire. Cel puţin aşa spunea Giulietta, că de acum nu va mai auzi nimic altceva decât cântece triste. Ea îşi lăsă căpşorul în jos şi îşi imagină posomorâtă cum va fi iarăşi în Napoli. De ce existau acolo numai străzi şi uliţe, fără dealuri şi câmpii verzi şi înfloritoare? Şi în spital nu îl va mai găsi pe prietenul ei Albert. Aceasta era cel mai greu de suportat. În acest moment au auzit paşi, şi toţi şi-au îndreptat privirile spre direcţia de unde se auzea zgomotul.

   - Giuanita! strigă Albert în aceeaşi clipă. Du-o pe Giulietta imediat în casă! Acolo vine preotul Pietro.

   Era deja prea târziu. Preotul a păşit deja pe locul unde stăteau ei şi salută micul grup cu cuvintele:

   - Pacea să fie cu voi!

   - Doriţi să vorbiţi cu tatăl meu? întrebă tânărul.

   - O, nu, prieten tânăr, a fost răspunsul tărăgănat al călugărului. Am auzit de la unul dintre cunoscuţii mei de însănătoşirea ta norocoasă şi vin să te felicit, de asemenea să văd de mica vânzătoare de flori din spitalul de iezuiţi. Mă bucur că de data aceasta nu am venit aici degeaba.

   - Domnule preot, despre ce doriţi să vorbiţi cu Giulietta? întrebă politicos Albert.

   - Am căutat-o timp îndelungat în Napoli, răspunse călugărul, iar apoi îndreptându-se deodată spre Giuanita, întrebă:

   - Este copilul dumneavoastră?

   Înainte ca aceasta să poată răspunde la întrebarea adresată, preotul se uită la crucifixul argintiu, pe care micuţa îl purta la gât prins de un lănţişor, şi întrebă pe un ton aspru în timp ce prinse copilul de mână:

   - De unde ai acest crucifix, fetiţo?

   Giulietta scoase un ţipăt de teamă.

   În aceeaşi clipă se apropie cu paşi repezi stăpânul casei şi îi strigă preotului:

   - Lăsaţi imediat în pace copilul, sau...!

   Dar în loc să urmeze această poruncă, degetele deşirate ale călugărului prinseră mai puternic mâna fetei. Dar stăpânul casei o eliberă într-o clipă pe favorita lui şi spuse pe un ton mângâietor:

   - Nu plânge, copila mea! Aici nimeni nu se va atinge de tine.

   Acum, preotul deveni foarte mânios. Un foc sinistru fulgeră din ochii lui şi pe un ton ameninţător ţipă:

   - Eu cunosc această fată. Vai de voi dacă nu mi-o daţi! Copilul este o proprietate a bisericii. În numele bisericii vă pretind să mi-o daţi. Nu voi părăsi această zonă până ea nu va intra în posesia mea.

   Deplin convins că preotul minte şi mai ales pentru că nu dorea să-i dea unui asemenea om copilul, domnul Moriani, în loc să răspundă, duse degetele sale strâmbe la buze şi scoase un fluierat ascuţit. În următorul moment se grăbiră vreo şase flăcăi viguroşi, iar domnul Moriani îi dădu de înţeles încă o dată într-un mod clar vizitatorului său să se îndepărteze imediat, încât acesta se văzu nevoit să părăsească acel loc. Scrâşnind din dinţi se îndepărtă, dar repetă strângând pumnii ameninţarea lui că totuşi va reuşi să ajungă în stăpânirea lui copilul. Când în sfârşit dispăru din privirile celor ce stăteau, domnul Moriani se adresă fiului său cu cuvintele:

   - Albert, încep să mă tem că acest preot ne va da mai mult de lucru decât gândim noi. Se pare că o cunoaşte pe protejata noastră foarte bine. Probabil, Giulietta are o avere mare la care aspiră, căci altfel nu ar pune aşa mare preţ să obţină copilul.

   - Ce este de făcut, tată, ca să o ocrotim pe fată de acest om? întrebă îngrijorat Albert. Nu ar fi mai bine dacă ai ţine-o aici în casă? În Napoli nu este în siguranţă de el.

   - Poate că ai dreptate, spuse aprobând tatăl. În orice caz vreau să vorbesc cu Giuanita. Dacă este de acord să rămână cu micuţa la noi, atunci le voi ţine pe amândouă aici atât timp cât ni se va părea necesar pentru siguranţa Giuliettei.

   Încă în aceeaşi zi, lucrurile au fost puse în ordine. S-a decis ca Giuanita şi micuţa ei fiică adoptivă să rămână până la primăvară la Speranţa.

   Cine era mai bucuroasă ca Giulietta? Pentru că Albert avea nevoie de menajament din cauza sănătăţii sale încă nereabilitate deplin, acordă cea mai mare parte a timpului său micii lui prietene, o învăţă cititul şi scrisul, îngrijea cu ea florile din grădină şi stătea adesea cu ea pe bancă sub castan, unde citeau împreună din Noul Testament.

(Se continuă în noiembrie)

Un picior cu doi genunchi

   Un picior cu doi genunchi – ce absurditate! Poţi să-ţi imaginezi aşa ceva? Dacă picioarele mele ar arăta aşa, desigur nu ar dura mult timp până aş avea câteva noduri în ele. Şi totuşi există aşa ceva: un picior – doi genunchi!

   În faţa mea pe birou stă tocmai cineva, la care fiecare picior are într-adevăr doi genunchi. Şi acest cineva nu are numai două picioare, ci chiar şase! O fiinţă comică, necunoscută? Nu, chiar deloc – o muscă! Tocmai m-a enervat puţin, pentru că în timp ce citeam, zbura în jurul capului meu. Dar acum stă foarte liniştită pe cartea deschisă.

   Şi îmi arată de asemenea la ce foloseşte ea cele şase picioare, fiecare cu câte doi genunchi: ea se spală. Începe cu capul care se mişcă, îl ia între picioarele de dinainte şi îl spală de jur-împrejur. Acelaşi lucru îl face cu trupul posterior şi cu aripile; totul este îndepărtat, dar acum cu picioarele din spate. Ce bine că are şase picioare! Astfel se poate spăla cu două şi totuşi să stea sigură pe celelalte patru picioare. Şi prin cei doi genunchi, picioarele ei sunt aşa de mobile, încât ajunge cu ele până pe spatele ei şi pe partea superioară a aripilor.

   Nu a făcut Dumnezeu aceasta bine? „Minunate sunt lucrările Tale“, spune împăratul David în Psalm 139 către Dumnezeu, iar fiul său Solomon constată: „Orice lucru El îl face frumos la vremea lui.“ La câte lucruri S-a gândit Dumnezeu când a creat lumea – chiar şi la o muscă!

Muştele au ochi cu faţete.

De aceea pot fi prinse doar cu mare greutate.

Samariteanul milostiv

   Un om se cobora din Ierusalim la Ierihon. Pe drum a fost jefuit de tâlhari. Ei l-au jefuit de tot, l-au bătut şi l-au lăsat aproape mort la marginea drumului.

   Un preot, care trecea din întâmplare pe acolo, a văzut pe acest om, dar a trecut pe lângă el mai departe.

   Şi un levit, care l-a văzut pe sărmanul om, a trecut mai departe.

   Dar un samaritean, care era în călătorie, i s-a făcut milă de cel căzut, care stătea aşa de neajutorat acolo.

   El s-a dus la el şi i-a legat rănile. Apoi l-a aşezat pe propriul lui animal, l-a dus la un han şi l-a îngrijit. Ziua următoare i-a dat hangiului doi lei şi i-a spus: „Ai grijă de el, şi orice vei mai cheltui, îţi voi da înapoi la întoarcere.“

   Isus Hristos a spus această întâmplare. Ce este o pildă? O istorisire din care putem trage învăţături preţioase. Samariteanul nu şi-a economisit nici puterea, nici banii, pentru a-l ajuta pe sărmanul om. În contrast cu ceilalţi doi, el l-a iubit pe aproapele lui. „Fă şi tu la fel!” pretinde Isus de la noi. Necazul oamenilor de lângă noi nu trebuie să ne fie indiferent.

Copii bolnavi

„Să fii bolnav este ceva îngrozitor“, constată Sonia, în timp ce îşi azvârli ghiozdanul. Drumul ei spre şcoală trece pe lângă spital. De scurt timp a fost acolo. Primise chiar şi injecţii, pentru a deveni sănătoasă. Ea spune de asemenea că i-a fost foarte dor de sora ei geamănă, pentru că, până acum, cele două fete nu au fost niciodată despărţite. Era distractiv desigur şi cu ceilalţi copii. Dar nu putea să se joace afară. Da, a fost destul de rău!

Cât de bucuroşi ar trebui să fie toţi copiii care sunt sănătoşi! Cât de mulţumitori ar trebui să fie Domnului Isus!

Nu vreţi să vă rugaţi astăzi toţi în mod deosebit pentru copiii bolnavi, care ar dori să se joace afară ca şi voi?

* * *

La început, Beti a fost numai pentru câteva zile pentru control la spital. A vrut să facă acest lucru. I-a plăcut chiar că nu va trebui să meargă la şcoală pentru câteva zile, cu toate că nu mergea fără tragere de inimă acolo. A primit vizite de la prietenele ei, au râs împreună, dar apoi a fost necesară o operaţie – şi un tratament ulterior cu multe tablete zilnic. A fost rău! A trebuit să stea mult timp în spital. Dar Beti a observat, că şi în spital poţi să arăţi dragoste şi să faci bucurie. Avea voie să cânte cu flautul ei, avea voie să viziteze pe alţii. Când Beti a putut să meargă iarăşi sănătoasă acasă, s-a gândit cu plăcere la toate acestea. Ea a experimentat, că Mântuitorul poate dărui bucurie chiar şi în durere.

* * *

Lucian era de mult timp bolnav. Nu avea voie să meargă la şcoală. Nu avea voie să obosească. Totdeauna i se spunea: „Lucian, fii atent, gândeşte-te la sănătatea ta!“ Dar lui Lucian îi mergea totuşi bine, pentru că părinţii lui încercau să-i facă frumos timpul lung de boală. La început, prietenii lui de şcoală au venit adesea în vizită. Mai târziu au delăsat. Atunci Lucian a primit de la părinţii săi ca prieten de joacă un căţeluş. Acesta făcea multe năzbâtii vesele. Odată, când Lucian telefona, a halit toată prăjitura de pe farfurie. El nu a încetat nici chiar atunci când Lucian l-a certat. – Într-o zi călduroasă de vară, Lucian a mers cu părinţii lui la grădina zoologică. Ce bucuros a fost! Şi ce mulţumitor a fost că părinţii săi i-au făcut aşa multă bucurie. El I-a mulţumit lui Dumnezeu pentru tata şi mama lui.

* * *

În urmă cu câteva săptămâni, copiii au învăţat versetul din Biblie: „Dumnezeu ne-a luminat inimile.“ Şi când este lumină în inimă, atunci aceasta se şi vede. Aşa este în orice caz la Florin. În fiecare dimineaţă, când mama lui merge la muncă, îl pune în cărucior. Pentru cărucior, el este de fapt prea mare. Dar Florin nu poate umbla. Astfel, mama îl duce la o familie. Acolo, el priveşte cum se joacă copiii. O rază de bucurie se vede pe faţa lui, ca şi când el ar fi dat gol sau ar fi prins mingea. Când în vacanţă cei mai mulţi copii sunt plecaţi, pentru Florin este linişte şi singurătate. Dar în curând, Florin va primi un loc la şcoală. Atunci va putea învăţa. Vrem să ne rugăm pentru Florin, ca şi mai departe să poată radia bucurie, în ciuda invalidităţii sale.

* * *

Copiii au râs când pisica alerga spre zid şi se lovea de el. De când căzuse de pe acoperiş nu mai vedea. Capul i se umflase foarte tare. - De neînţeles era şi faptul că copiii se bucurau când Gheorghiţă făcea prostii. Cu cât Gheorghiţă observa mai mult că copiii sunt atenţi la ce făcea, cu atât făcea mai multe prostii. S-a aşezat odată într-o baltă. Gheorghiţă se îmbolnăvi, avea adesea convulsii. Copiii nu ar fi trebuit să râdă.

Unul nu a râs niciodată de bolnavi. El i-a iubit în mod deosebit. A fost Isus. El i-a ajutat pe bolnavi când a fost aici pe pământ. Şi acum Se îngrijeşte de fiecare copil bolnav, de fiecare adult bolnav. Şi noi ar trebui să-i protejăm şi să-i ajutăm.