Oprit!

   În cetatea siriană Damasc trăia un bărbat cu numele de Anania. El era un creştin, un bărbat care Îl urma pe Domnul Isus.

   Timpul în care trăia, nu era un timp uşor pentru creştini. O prigoană puternică a creştinilor începuse în Ierusalim şi se răspândea tot mai mult. Anania discutase deseori cu prietenii săi despre această situaţie. În mod deosebit au discutat despre un bărbat care juca un rol conducător în prigonirea creştinilor. El se numea Saul din Tars şi făcuse deja creştinilor din Ierusalim mult rău. Ceea ce aflase de curând Anania, era că el se afla pe drum spre Damasc. El avea însărcinarea legală să întemniţeze pe toţi creştinii – indiferent că erau bărbaţi sau femei. Aceasta le făcea mari griji creştinilor din Damasc. Dar apoi s-a întâmplat ceva ce Anania aproape că nu a putut înţelege:

   Domnul Isus i-a vorbit şi i-a dat misiunea: „Du-te pe strada care se cheamă Dreaptă şi întreabă în casa lui Iuda pe unul numit Saul, un om din Tars. Căci iată, el se roagă!” – Anania i-a spus deschis Domnului său ce a simţit el: Doamne, acest bărbat a făcut aşa mult rău creştinilor, şi desigur aceasta intenţionează şi aici în Damsc. – Dar cât de uimit a fost el de răspunsul Domnului său: Du-te numai, pe acest bărbat l-am ales Eu să ducă Evanghelia în toată lumea.

   Atunci Anania a pornit la drum; el a fost convins că Dumnezeu a intervenit în viaţa lui Saul. Şi aşa a şi fost: când Saul s-a apropiat de cetatea Damasc, i-a apărut deodată o lumină puternică: era mai luminoasă ca soarele! Saul a căzut la pământ şi a auzit un glas din cer: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?” – Speriat, Saul a întrebat: „Cine eşti Tu, Doamne?” – Glasul a răspuns: „Eu sunt Isus, pe care-L prigoneşti.” Tremurând, Saul a recunoscut că Isus, ai cărui ucenici el îi prigonea şi care i-a vorbit din cer, este Fiul lui Dumnezeu. Acest Isus avea dreptul să fie Domnul lui. „Ce să fac, Doamne?” a întrebat Saul. Domnul i-a spus să meargă în cetate şi acolo să aştepte alte indicaţii.

   Când Saul s-a ridicat, a fost orb. Însoţitorii lui l-au condus spre Damasc, unde s-a rugat şi a postit şi a aşteptat ce îi va spune Domnul Isus.

   Toate acestea, Anania le-a aflat mai târziu. Dar cu mare bucurie că Domnul Isus a învins un prigonitor înflăcărat şi l-a făcut un copil al lui Dumnezeu, a plecat spre casa lui Iuda, l-a salutat pe Saul ca fratele său de credinţă şi şi-a pus mâinile peste el. Atunci, Saul a putut să vadă din nou.

   Domnul Isus doreşte „să oprească” şi astăzi oamenii de pe calea cea rea, ca ei să recunoască sincer, că au nevoie de El ca Mântuitor.

Fiinţe mici ale pământului

Cu toate că Biblia nu este o carte de biologie, cum aveţi cu toţii la şcoală, se poate totuşi citi în multe locuri ceva despre natură şi de asemenea despre animale. În Proverbe 30.24-28 sunt descrise chiar patru animale unele după altele: „Sunt patru fiinţe mici pe pământ şi sunt deosebit de înţelepte: furnicile, un popor fără putere, totuşi îşi pregătesc hrana vara; şafanii sunt doar un popor slab, totuşi îşi fac casa în stâncă; lăcustele n-au împărat, totuşi pornesc toate în cete; prinzi păianjenul (sau: şopârla) cu mâinile, totuşi este în palatele împăraţilor.”

Furnicile

Există o mulţime de feluri diferite de furnici în lume, iar unele sunt mult mai mari decât acelea care mişună la noi în păduri. În alte ţări există chiar unele tipuri, care sunt mari cât albinele! Dar toate au în comun faptul că toată vara sunt preocupate să strângă hrană pentru iarna care urmează. Ele nu gândesc aşa: „Pentru acum am destul de mâncare; pot să mă odihnesc în linişte”, ci sunt tot timpul în mişcare şi fără pauză la lucru. Cercetătorii au descoperit, că furnicile sunt pe drum şi lucrează într-o zi circa 16 ore! Uită-te vara la un muşuroi de furnici: este o alergare în toate direcţiile, încoace şi încolo, şi niciodată nu se vede o furnică, care să nu fie preocupată. Ele strâng vara, pentru a avea suficient iarna! Dumnezeu le-a dat un instinct să facă aşa.

Şafanii

Şafanii nu fac parte din familia de viezuri, ci formează o specie aparte de animale şi trăiesc în Asia şi Africa. Ei cresc aproximativ tot atât de mari cât iepurii de câmp şi au dinţii din faţă mari, ascuţiţi. Ei trăiesc în peşteri mici şi crăpături de stânci, şi tot acolo aleargă când apare un pericol. Când de exemplu sunt atacaţi de vreun animal de pradă mare, atunci ei nu încearcă să se apare, ci aleargă cât pot de repede în crăpăturile sigure ale stâncilor, unde animalul de pradă nu poate intra. Cu tălpile lor aderente pot să alerge în sus şi în jos pe stâncile foarte abrupte, şi de aceea fuga este de cele mai multe ori cea mai bună cale de scăpare. Stâncile sunt deci casa lor şi adăpostul lor. Şafanii sunt aşa de înţelepţi, căci ştiu: aceste locuinţe sunt sigure. În Biblie, Dumnezeu este de asemenea numit „Stânca”, „Cetăţuia” sau „Adăpostul” pentru toţi care se încred în El. Este într-adevăr înţelept, ca în toate lucrurile să alergi la Dumnezeu.

Lăcustele

Exact ca la furnici, există şi la lăcuste multe soiuri diferite, care parţial devin mult mai mari decât acelea pe care le cunoaştem aici la noi. Unele soiuri sunt lungi între cinci şi şapte centrimetri. Se poate înţelege, că aceste animale devin uneori chiar o plagă, nu-i aşa? Ele se pot înmulţi foarte repede şi puternic, şi se poate întâmpla ca un popor de lăcuste să crească aşa de mult, încât nu se mai vede soarele, când zboară toate deodată! Cu toate că nu au un „împărat”, roiul de lăcuste se ordonează de la sine. Desigur, cunoşti aşa ceva: când patru prieteni sunt împreună şi fiecare vrea să-şi impună voinţa, se iscă ceartă. Aceasta este înţelepciunea lăcustelor: fără ceartă şi luptă, împreună merg înainte.

Şopârlele

Şopârlele apar în principal în ţările calde ale pământului. Este un animal paşnic, care nu face rău omului. Se poate prinde chiar cu mâinile. Mai demult, acestor animale li se acorda o mare atenţie şi se îngăduia ca să alerge prin palatele împăraţilor. Şi aceasta este un fel de înţelepciune: un animal se comportă paşnic faţă de oamenii mari şi puternici şi de aceea este suportat de ei.

Şi de unde au aceste animale înţelepciune? Este totul doar întâmplare? Nu, ele nu au devenit de la sine „înţelepte”, ci toate arată prin comportamentul lor ceva despre înţelepciunea minunată a lui Dumnezeu, care le-a creat cu aceste capacităţi.

Ce mare este Creatorul nostru!

Prieteni noi pentru Daria

   „Vii o dată, Liza? Totdeauna tândăleşti.“ Fratele mai mare al Lizei, Beniamin, se grăbea. Astăzi după-masă venea prietenul său Alin la el, pentru a merge cu bicicletele şi de aceea dorea să ajungă repede acasă. Dar trebuia să o aştepte pe Liza, care era cu trei ani mai mică decât el şi mergea în clasa a cincea. Mama lor era mai liniştită, dacă veneau împreună de la şcoală acasă.

   „Vin, a trebuit să mai vorbesc o dată cu Iulia, când ne întâlnim pentru proiectul nostru.“ Liza alergă spre fratele ei şi sări agitată de pe un picior pe altul. „Trebuie să strângem frunze şi să le cercetăm la micrsop şi apoi să desenăm ce am descoperit. La biologie.“

   Beniamin porni cu paşi mari alături de ea şi zâmbi uitându-se la sora lui mai mică. Era totdeauna plină de entuziasm şi îi molipsea pe toţi.

   Deodată Liza se opri în mijlocul propoziţiei şi rămase pe loc nemişcată.

   Beniamin se uită mirat la ea. „Ce este?“

   Liza arătă spre stânga. Acolo stăteau trei băieţi în faţa unei fetiţe care se uita temătoare. „Este Daria din clasa mea, iar băieţii sunt Teo, Marc şi Andi. Şi ei sunt cu mine în clasă. Ce fac acolo?“

   Teo era destul de mare şi puternic. El ţinea strâns de ghiozdanul Dariei şi râse de ea: „Tu nici măcar nu ştii corect limba.“ Ceilalţi băieţi râseră.

   „Hai cu mine, Liza!“ strigă Beniamin. Cei doi ieşiră din spatele tufişului şi se îndreptară spre grup. „Bună, Daria“, spuse Liza, „vrei să mergi cu noi? Avem aproape acelaşi drum. Bună, băieţi!“

   Teo lăsă de ghiozdan, iar Daria alergă spre Liza şi Beni. „Da, vin cu voi.“

   Cei trei trecură pe lângă băieţi şi aceştia se întoarseră încet şi dispărură în altă direcţie.

   După câţiva metri, Beniamin se opri. „Ce a fost acolo, Daria?“

   „Ah, ei mă necăjesc întruna, mă împing şi spun că familia mea este proastă, pentru că suntem aşa mulţi copii şi că purtăm haine comice şi...“

   Daria se lupta cu lacrimile. „Nu avem aşa mulţi bani, pentru că tatăl meu nu a primit încă un loc de muncă.“

   Liza îşi duse braţul în jurul Dariei. „Dacă vrei, poţi să lucrezi cu mine şi Iulia la proiectul nostru la biologie şi putem să mergem întotdeauna împreună la şcoală şi înapoi. Voi nu locuiţi foarte departe de noi. Poţi să ne aştepţi în faţa casei voastre, sau Beni?“ Ea se uită la fratele ei şi acesta aprobă. „Desigur. Dacă aceşti băieţi văd că ai prieteni, te vor lăsa în pace.“

   Daria zâmbi. „Mulţumesc, că sunteţi aşa de drăguţi.“

   Liza clipi din ochi către Beni. Ea ştia că Dumnezeu îi iubeşte pe toţi copiii. Şi aceasta avea valabilitate în mod deosebit pentru fete ca Daria, cărora le merge aşa de greu. Poate vor putea să o invite odată pe Daria la ora de copii pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu...

"Învăţaţi-vă..."

„Învăţaţi-vă să faceţi binele...” Isaia 1.17