Sub ochii lui Dumnezeu

   Pe o moşie lucrau doi sclavi negri. Unul dintre ei devenise creştin, celălalt rămăsese însă păgân.

   Într-o zi, cei doi lucrau pe câmp sub supravegherea stăpânului lor. Ziua era fierbinte şi munca era foarte grea. – După un timp, stăpânul îi părăsi pentru a vedea de alte lucrări. Atunci, unul dintre sclavi îşi aruncă unealta de lucru şi îi spuse celuilalt:

   - Hai, acum putem să ne oprim din lucru şi să ne odihnim la umbra acestui copac!

   Cred că ştiţi care dintre cei doi sclavi a gândit şi a vorbit astfel. În niciun caz nu a fost creştinul, ci celălalt! Ce a făcut însă creştinul? – El n-a replicat nimic, a arătat cu mâna în sus şi a explicat scurt:

   - Domnul meu este aici!

   Da, Dumnezeu, Domnul, vede şi ştie totul! De El nu ne putem ascunde!

Descoperiri pe poteca digului

   Indispus, Silviu merge greoi pe poteca de-a lungul digului. Datorită vremii mohorâte, triste, întunecate, nu vrea să apară la el nicio bună dispoziţie de vacanţă.

   - Vreme de noiembrie în mijlocul verii, suspină el încet. Măcar dacă ar fi acum aici Cristi, prietenul său cel mai bun! Atunci ar putea să probeze împreună noul său joc de şah, pe care i l-au dăruit bunicii luna trecută de ziua de naştere. Dar aşa...!

   Cu colţul ochiului, Silviu percepe o mişcare pe poiană. Curios se opreşte. Un iepure mic stă ghemuit sub protecţia unui tufiş de păducel pe labele din spate şi îşi freacă labele din faţă de năsuc. Poate la doi metri depărtare, un fazan ciuguleşte în iarbă.

   - O gâscă?

   Surprins, Silviu se uită la căpuşorul blond, cu cârlionţi, care deodată stă lângă el şi se uită la el curioasă cu ochii albaştri strălucitori.

   - Nu, nu este o gâscă, este un fazan, spune Silviu şi îi zâmbeşte capului cârlionţat.

   - Doru, un fa..., un fa..., o pasăre foarte mare! strigă micuţa. Silviu se întoarce.

   Un băiat puternic vine agale pe poteca digului. El este la aproximativ zece metri depărtare de ei.

   - Uite, îi cere micuţa fată fratelui ei mai mare, când el a sosit lângă ei, şi arată spre poiană.

   Fazanul sare de pe poteca digului pentru a se pune în siguranţă de copii. Iepuraşul îşi ciuleşte de asemenea urechile.

   - Pst, spune Doru micuţei sale surori şi îşi pune arătătorul pe buze. Apoi se ghemuieşte lângă micuţă şi îşi pune apărător braţul în jurul umerilor ei.

   „Fratele mai mare“, se gândeşte Silviu şi se uită cu atenţie la cei doi.

   Şoptind Doru îi povesteşte surorii lui ceva despre iepuraşi, despre mama iepure şi tata iepure, despre educarea celor mici şi aventura pe care trebuie să o treacă.

   „Un adevărat povestitor de poveşti“, se miră Silviu. El se surprinde asupra faptului că a ascultat încordat povestea lui Doru.

   Debora, aşa se cheamă sora mai mică al lui Doru, se cuibăreşte lângă fratele ei mai mare. Privirea ei se mişcă tot mereu încoace şi încolo de la el la animalele de pe poiană. Pare să absoarbă pe drept povestea lui.

   - Te afli adesea aici? se adresează Doru deodată lui Silviu.

   - De două sau de trei ori pe an, răspunde binevoitor Silviu. Uneori şi mai des.

   - Atunci cunoşti locurile de aici, nu-i aşa? întreabă Doru.

   - Puţin da, răspunde Silviu şi exagerează, căci cunoaşte regiunea ca pe buzunarul de la jacheta lui. Părinţii mei merg adesea cu mine la mare. Am astmă.

   - Este rău? întreabă Debora miloasă.

   - Ei, da, spune Silviu. Mă sufoc adesea. Totdeauna când se adună mai multe accese de astmă, plecăm în concediu de odihnă la malul mării.

   - Nu pierzi atunci mult de la şcoală? se interesează Doru.

   Silviu afirmă.

   - Materia trebuie să o învăţ singur. Dar învăţătorul meu este foarte înţelegător. El îmi trimite temele de casă prin E-mail şi eu îi trimit lui rezolvările şi primesc de la el notele.

   - În regulă, atunci trăieşti aproape mai mult la malul mării decât acasă?

   - Nu. Dar noi suntem adesea aici. De ce întrebi? întreabă Silviu interesat.

   - Noi nu cunoaştem aşa de bine locul şi am vrea să ştim dacă cunoşti poate locuri unde se pot vedea foarte bine animale care trăiesc aici neîngrădite, explică Doru. Este foarte captivant să observi diverse tipuri de animale, pe care le-a creat Dumnezeu, cum se mişcă ele, unde trăiesc, cum se apără de duşmanii lor naturali şi...

   - Te pot ajuta, afirmă entuziasmat Silviu. Exact aceasta îl interesează arzând şi pe el. Doreşte mult să devină mai târziu zoolog sau aşa ceva.

   - Şi crezi cu adevărat că Dumnezeu a creat animalele? Cercetător, el se uită la Doru.

   - Da, spune Doru puţin ezitând. Nu poate momentan să aprecieze ce vrea să spună Silviu.

   - Ei, atunci s-au întânit exact cei potriviţi, se bucură Silviu. Nu pot să înţeleg toată vorbăria că totul a luat fiinţă la întâmplare şi cândva s-a dezvoltat mai departe, izbucneşte el. Dispoziţia lui tristă de noiembrie în mijlocul verii este deodată alungată.

   - Nici eu, spune Doru.

   - Aveţi puţin timp? Atunci vă arăt laguna, îi invită Silviu.

   - Laguna? Aşa se numesc golfurile despărţite de mare prin stânci marine, se minunează Doru.

   - Aşa este, spune Silviu. Mlaştina în această regiune, care se află între mal şi dig, se numeşte tot aşa. Acum nu prea este mult de văzut acolo – dar poate avem noroc.

   - Desigur, avem timp! Doru devine imediat entuziasmat de acest lucru. El o prinde pe Debora de mână şi prietenii noi pornesc la drum.

   - Super, îi scapă lui Doru când ajung pe muchia digului şi pot arunca o primă privire spre lagună. Fascinat, ochii săi cuprind întregul teren.

   - Uite acolo! Silviu îl loveşte uşor pe Doru cu cotul şi arată spre marginea poienii.

   - Un fluierar, constată Doru cu privirea unui cercetător. Şi are chiar şi un pui lângă el! Bucuroşi, cei trei se ghemuiesc la marginea cărării şi se uită la tânăra familie de păsări.

   - Acolo clocesc două perechi de stoicari. De această dată, Doru este cel care descoperă cuibarele.

   - Ce fel de păsări sunt acolo? vrea să ştie Debora.

   - Acestea sunt gâşte sălbatice, explică Silviu. Le poţi cunoaşte după capul negru şi penele colorate în alb-maro-negru.

   Doru este mirat cât de multe animale sunt de descoperit pe un aşa mic spaţiu.

   - Este minunat cât de divers şi interesant a creat Dumnezeu totul, izbucneşte el cu entuziasm. Uită-te la spaţiul de viaţă de aici – acesta este un microcosmos unde totul este pus în concordanţă unele cu altele!

   - Exact! confirmă Silviu. Şi se bucură că a găsit un prieten care gândeşte ca şi el.

Cum să-L caut pe Dumnezeu şi să-L găsesc?

Aşa se face:

1) Oprire

Ai trăit până acum fără Dumnezeu? Vrei să trăieşti aşa mai departe? Nu ai o dorinţă după mai mult, după o bucurie adevărată, după siguranţă şi adevăratul sens al vieţii? Mulţi oameni îţi spun tot felul, cum arată o viaţă fericită. Dar există numai o posibilitate să trăieşti cu sens şi fericit: cu şi pentru Dumnezeu.

2) Cugetare

Cugetă în linişte ce ai de gând cu viaţa ta. Permite ca vestea cea mai bună a lumii să acţioneze asupra ta: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică“ (Ioan 3.16).

3) Întoarcere

Biblia spune clar că greşeşti ţinta veţii tale şi vei ajunge în iad dacă nu te întorci la Dumnezeu. De ce este aşa? Pentru că fiecare om, aşa cum este el, nu este potrivit în apropierea lui Dumnezeu. Păcatele noastre, acestea sunt toate gândurile, cuvintele şi faptele rele, ne despart de Dumnezeul cel drept şi sfânt. Dacă accepţi aceasta şi recunoşti în faţa lui Dumnezeu vina ta, El îţi iartă totul!

4) Credinţă

Da, este foarte sigur: Dumnezeu te iartă, pentru că Isus Hristos a murit pentru tine la crucea de la Golgota. „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit!“ (Faptele Apostolilor 16.31).

5) Urmare

Dacă i-ai predat Domnului Isus viaţa, Îi aparţii Lui. El doreşte ca tu să-L urmezi, să trăieşti pentru El, să te pui la dispoziţia Lui. Învaţă de la El!

6) Alimentare

O viaţă ca creştin convins nu este o „plimbare“! Adesea există împotrivire. De aceea este important, ca în fiecare zi să iei putere nouă pentru viaţa ta de credinţă prin citirea Bibliei şi vorbirea cu Dumnezeu în rugăciune.

7) Mărturisire

Dumnezeu să-ţi dea curaj, ca să spui şi altora despre Isus Hristos. Posibilităţi există mai mult decât suficiente. Cheia pentru o viaţă fericită ca creştin constă în aceea, ca să-ţi pui timpul tău şi capacităţile tale la dispoziţia lui Dumnezeu.

8) Laudă

Să-i mulţumeşti din inimă Dumnezeului atotputernic, îndurător şi sfânt, să cugeţi mult la Domnul Isus şi lucrarea Sa de răscumpărare, să-L lauzi şi să-L adori: Acestea dau vieţii tale de credinţă direcţia corectă!

Versetul francez

   - Cine este omul de acolo din spate în ultimul pat? întrebă un domn pe sora care îl conducea într-unul din marile saloane ale unui spital din Hamburg. El venise, cum făcea adesea, împreună cu fetiţa lui, pentru a vizita bolnavii şi a le spune despre Domnul Isus.

   - Este un marinar francez, răspunse sora prietenoasă, căruia i s-a întâmplat de câteva zile un accident grav. L-au adus aici. Nu înţelege deloc germană. Vaporul său a părăsit portul, aşa că nu este nimeni care să vadă de el. Eu nu înţeleg franceză. Nu poate fetiţa dumneavoastră să vorbească cu el? Ea învaţă desigur franceză. Îi va face cu siguranţă domnului bucurie.

   Tata privi la fiica lui şi o întrebă:

   - Vrei să încerci, Ana? Poate poţi să-i spui câteva cuvinte.

   - O, tată, spuse timid micuţa, ştiu aşa de puţin franceză. Începuse să înveţe această limbă deabia de scurt timp. Cum să îndrăznească să discute cu omul străin? Ce să-i spună de fapt?

   Tatăl observă ezitarea fiicei lui şi spuse prietenos:

   - Te temi de străin, Ana? De ce? Ştii că eu nu înţeleg niciun cuvânt în franceză, altfel aş fi vorbit cu el.

   Încă un moment, Ana a stat nehotărâtă. Apoi deodată i-a venit un gând bun.

   - Tată, întrebă ea, să-i spun versetul meu francez?

   - Da, copila mea, spuse bucuros cel întrebat, este cel mai bun.

   Era un verset pe care Ana îl învăţase pe de rost din Biblia ei în limba franceză.

   Toţi ochii au urmărit înfăţişarea mică şi plăpândă, când a trecut prin salonul lung. Cu inima şovăielnică şi cu paşi înceţi s-a apropiat de patul marinarului bolnav. Cum arăta sărmanul om! Ochii lui erau închişi, iar culoarea morţii se vedea pe obrajii supţi. O clipă s-a oprit. Oare să fi murit deja? Dar nu, el îşi deschise încet ochii obosiţi, iar o privire mirată se uită la fetiţă.

   Micuţa prinse curaj şi spuse în franceză, cât de bine a putut:

   „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică“ (Ioan 3.16).

   Apoi s-a întors şi s-a îndreptat spre tatăl ei.

   Bolnavul a înţeles exact cuvintele. Ele au făcut o adâncă impresie asupra lui. El le-a mai auzit cândva mai demult, dar nu-şi putea aminti când şi unde. Sărmanul bărbat era şi mult prea slăbit, pentru a putea gândi mult timp. Ochii săi s-au închis şi curând a adormit adânc. Dar nici aşa duhul său nu-i dădea linişte. El visă ceea ce a auzit. Apoi se trezi şi tot mai credea că micuţa stătea înaintea lui şi el auzea cuvintele ei. Cine putea fi şi cine putea să o fi trimis la el?

   Mai multe zile şi nopţi a petrecut aşa, permanent preocupându-se cu aceasta. Starea lui s-a îmbunătăţit în acest timp foarte mult. Deodată s-a luminat în lăuntrul său; memoria i s-a întors. El şi-a adus aminte că cuvintele auzite trebuie să se găsească în Biblie şi că le auzise în tinereţea lui. Dar şi sentimente de altă natură se treziră în el. Cuvântul „pierdut“ îi inspira teamă. Nu era el pierdut? Ce se va întâmpla dacă va trebui să se înfăţăşeze acum deodată înaintea lui Dumnezeu?

   În timp ce într-o zi se gândea la aceasta, ochii săi au zărit o carte care stătea pe scaun înaintea patului său. A rugat-o pe sora medicală să i-o dea. Era o Biblie franceză, pe care un vizitator a lăsat-o acolo pentru el. Acum ştia ce era de făcut. Imediat ce s-a întărit suficient de bine, a început să citească. El a citit despre dragostea lui Dumnezeu, care L-a trimis pe Fiul Său Isus Hristos, pentru ca să moară pentru păcătoşi pierduţi şi astfel toţi care doresc să aibă mântuirea veşnică şi salvarea veşnică să se apropie de El în credinţă. El a citit mai departe cum Domnul Isus a invitat păcătoşii să vină la El şi a mai citit cum Dumnezeu porunceşte păcătoşilor să se împace cu El. Aceasta a zdrobit inima sa. Unei astfel de dragoste nu a putut să i se împotrivească. El s-a îndreptat spre Dumnezeu şi nu după mult timp a găsit pacea şi iertarea păcatelor sale prin credinţa în sângele vărsat al lui Isus Hristos.

   La scurt timp după aceea, el a plecat sănătos din spital. Fetiţa, căreia avea să-i mulţumească aşa de mult, nu a mai revăzut-o spre părerea lui de rău. Dar nu a mai fost necesar, căci ca acel famen din Etiopia a plecat şi el cu bucurie pe drumul său (Faptele Apostolilor 8.26-29).