Urma

   Domnul Rotaru îl ascultă serios pe Manu. Apoi întoarce cu atenţie maşina şi porneşte înapoi.

   - Acolo sus! Am văzut pe cineva lângă maşină în tufiş! ţipă Izabela. Acum a plecat.

   Domnul Rotaru îi înmânează lui Timi, care stă în faţă lângă el, telefonul mobil din portieră.

   - Formează numărul de la poliţie.

   - Dar poate suntem pe o urmă greşită.

   - Nu face nimic. Mai bine o alarmă falsă decât un telefon în minus.

   - Ce să spun?

   - Spune-le numele meu şi explică-le că am văzut în legătură cu cursele animalelor omorâte un autovehicul şi o persoană suspectă pe drumul spre parcul de distracţii.

   Timi inspiră adânc, apoi formează repede numărul pe care i-l spune domnul Rotaru.

   - Va trimite poliţia o maşină de patrulă? întreabă Manu. Timi afirmă. Dar ce facem în acest timp?

   Domnul Rotaru trece cu maşina foarte încet pe lângă maşina combi roşie oprindu-se sub protecţia unui tufiş des.

   - Aşteptaţi-mă aici. Închide zăvorârea centrală, Timi, când sunt afară.

   - Fiţi atent, îl roagă Maia. Domnul Rotaru îi zâmbeşte.

   - Fără grijă! Apoi dispare în pădure. Nesfârşit de încet trec minutele.

   - Nu ar fi trebuit să-l lăsăm să meargă singur, spune Manu deznădăjduit. Dacă l-ar avea cu el pe Bruno! Izabela stă lângă el cu ochii închişi.

   - Te rogi? o întreabă Maia. Izabela afirmă.

   - Domnul Isus vede unde este domnul Rotaru. De ce n-a rămas aici şi să aştepte poliţia împreună cu noi? Alte minute trec.

   - Nu mai rezist, spune Manu. Trebuie să-l căutăm. Timi ezită încă un moment. Apoi deschide zăvorârea centrală şi copiii coboară din maşină.

   - Trebuie să rămânem cu toţii împreună! ordonă el. Încet!

   Pământul din pădure este umed de la ploaia din zilele trecute, de aceea se văd la început bine urmele domnului Rotaru. Dar apoi urma se termină într-un luminiş, de unde se desfac mai multe cărări presărate cu frunze de brad. Maia îl înghionteşte pe fratele ei. În acelaşi timp îşi duce degetul la buze. Acum observă şi ceilalţi cum o căprioară cu puiul ei tânăr trec peste cărare la marginea exterioară a luminişului şi dispar în pădure.

   - Pe aici înainte, şopteşte Manu. Drumul se deschide într-un luminiş larg aflat într-un crâng des. Un bărbat se târăşte în tufiş. Are o puşcă lungă în mână şi o întreaptă spre căprioara tânără, care paşte paşnică cu mama ei în luminiş.

   - Nuuuuu! ţipă Maia strident. La strigătul ei, căprioarele dispar fulgerător de repede în crângul ocrotitor. Bărbatul se întoarce şi se uită fix la copii ca la nişte duhuri, în timp ce ţine încă în mână puşca. Maia începe să plângă tare. Atunci, bărbatul îşi revine, lasă puşca jos, ridică mâinile şi spune aspru:

   - Doar nu-ţi fac nimic! Nu plânge! În acest moment se aud paşi repezi. Domnul Rotaru aleargă spre luminiş, urmat de doi poliţişti. Bărbatul ridică mâinile mai sus pentru a arăta că nu se opune. Domnul Rotaru îşi întinde pentru un moment mâinile în jurul tuturor celor patru copii. Arată puţin palid. Cei doi poliţişti îl iau pe bărbat în mijlocul lor. S-a făcut între timp aşa de întuneric în pădure, încât drumul deabia se mai vede. Cei trei bărbaţi urcă în maşina de poliţie, care este parcată la marginea pădurii lângă maşina combi roşie. Domnul Rotaru se întoarce tăcând cu copiii la maşina sa.

   - A fost o zi agitată, spune Manu.

   - Da, aşa este! Copiii urcă în maşină. Dar înainte ca domnul Rotaru să pornească maşina, împreunează mâinile peste volan şi se roagă: „Doamne Isuse, Îţi mulţumesc din inimă că ne-ai păzit în această situaţie periculoasă. Te rog ocupă-Te şi de acest om pe care tocmai l-a ridicat poliţia. Amin!” – „Amin!” murmură copiii.

Fii slăvit în cor

Fii slăvit în cor,

drag Mântuitor,

tot ce Tu ne dai

este numai rai,

tot ce Tu ne spui,

harul Tatălui,

tot ce ne promiţi,

vecii fericiţi.

Te iubim

şi dorim

credincioşi să-Ţi fim.

Te cântăm

şi căutăm

Ţie să-Ţi urmăm.

Fii slăvit mereu

Tatăl-Dumnezeu,

fii slăvit nespus

scump şi drag Isus.

Fii slăvit în cânt

Duhule Preasfânt,

fii slăvit deplin

Doamne-n veci. Amin.

Desprins

   Gerhard lucra de câtva timp ca florar pe o insulă a Mării Nordului. Pentru el era totdeauna o bucurie deosebită, când duminica era vizitat de mireasa lui. Tocmai o adusese iarăşi la vapor. A stat un timp în port făcând cu mâna, apoi s-a grăbit spre trenul care era pregătit să plece înapoi în localitatea sa. El urcă în ultimul vagon al trenului, în care luase loc încă un alt bărbat tânăr.

   Amândoi erau adânciţi în gânduri. Gerhard spuse după un timp: „Trenul ar trebui să plece!” – „Da, nici eu nu ştiu ce se întâmplă!” răspunse celălalt călător, care apoi coborî din tren, ca imediat să se întoarcă spunând: „Au desprins vagonul în care stăm!” Gerhard sări imediat din vagon. Într-adevăr, ultimele două vagoane erau desprinse şi stăteau părăsite pe şine. Trenul plecase de mult timp.

   Astfel, cei doi tovarăşi de suferinţă s-au înţeles să parcurgă cei cinci kilometri pe jos. Între cei doi a început o discuţie vioaie.

   Harald – aşa se numea însoţitorul lui Gerhard – era de fapt un creştin adevărat. El Îl cunoştea pe Domnul Isus ca Mântuitorul său personal şi dorea să-L urmeze cu credincioşie. El a văzut acest marş pe jos nedorit ca o ocazie dăruită de Dumnezeu să mărturisească despre credinţa lui.

   Gerhard a ascultat încordat când Harald i-a spus bucuros despre fericirea pe care o găsise în Domnul Isus; despre aşa ceva nu auzise niciodată înainte. Păcat că ajunseră aşa de repede la ţintă şi au trebut să-şi ia rămas bun!

   Harald a fost bucuros că a putut spune unui om despre Domnul Isus. Când a ajuns acasă, s-a rugat pentru tovarăşul său de drum, ca acesta să-L găsească pe Mântuitorul.

   Gerhard s-a gândit la cele auzite. În inima lui s-a trezit dorinţa să cunoască viaţa adevărată. Cât de mult îşi dorea să poată vorbi încă o dată cu Harald! Chiar după câteva zile s-au întâlnit pe drum spre poştă. Ei s-au salutat prietenos, iar Harald l-a invitat pe Gerhard la el. Au avut loc câteva discuţii serioase. Gerhard a recunoscut tot mai mult că el era creştin doar cu numele. El stătea ca într-un vagon care nu avea legătură cu trenul harului, în care adevăraţii credincioşi şi-au ocupat locul. Dacă Domnul Isus ar veni pentru a lua acasă pe cei mântuiţi, el ar trebui să rămână.

   Necazul lui a devenit tot mai mare. Dar într-o zi, în rugăciune sinceră, a recunoscut în faţa Domnului Isus păcatele sale. Aşa a găsit iertare, iar în inima lui s-a întors o pace adâncă.

   Acum ştia de ce în acea duminică a trebuit să urce într-un vagon care a fost desprins de celelalte: pentru ca să nu piardă trenul harului care îl va duce în cer.

   Prin harul lui Dumnezeu, şi mireasa lui, soţia lui de mai târziu, a urcat în acest „tren”. Da, şi copiii care au venit în urma căsătoriei lor şi-au găsit locul în acest tren. Împreună aşteaptă semnalul de plecare, şi anume clipa în care Domnul Isus îi va duce la ţinta minunată.

Cum a găsit Larisa pacea

   Larisa, o fetiță inteligentă, trăia cu bunica ei pe o insulă în fața coastei Spaniei. Era interesată de toate lucrurile pe care le vedea. Nu se plictisea niciodată.

   Dar, din nefericire, nu auzise niciodată despre Domnul Isus, Mântuitorul lumii. Niciodată nu îi povestise nimeni despre dragostea lui Dumnezeu și despre moartea și învierea Domnului Isus.

   Când a împlinit 14 ani, Larisa a cugetat pentru prima dată asupra morții ei și asupra veșniciei. Motivul a fost clopotul bisericii din micuțul sat în care locuia. Pe insulă era obiceiul ca la fiecare înmormântare să se dea de cunoscut prin bătaia clopotului vârsta celui care a murit.

   Tocmai murise cineva și urma să fie înmormântat chiar de ziua de naștere a Larisei, când aceasta împlinea 14 ani. Fata auzi clopotul și, fără să vrea, numără bătăile acestuia. Larisa rămase uimită. 14 bătăi – 14 ani? Cel care murise avea doar 14 ani? Fusese de aceeași vârstă cu ea?

   Gândul morții o urmărea mereu. Să mori la 14 ani și să fii înmormântat! Dar unde era acum mortul? Unde s-a dus sufletul său?

   Dacă ea, Larisa, ar fi murit, unde ar fi fost sufletul ei? Fata a fost cuprinsă de neliniște și de frică. Deodată s-a văzut în fața morții. Oare nu are moartea putere peste toți oamenii? Nu sunt toți la dispoziția ei?

   Toată ziua a fost tristă. Se gândea mereu la cele 14 bătăi ale clopotului, la cel care murise așa de tânăr și la moarte. În sfârșit, când nu mai rezistă, se adresă bunicii. Dar și bunica se temea de moarte, de veșnicie. Ea nu o putea ajuta. Îi spuse să nu se mai gândească la aceste lucruri triste.

   Ah, nici bunica nu-L cunoștea pe Domnul Isus și astfel se temea de veșnicie!

   După un timp, bunica și-a adus aminte că în casă se află pe undeva o Biblie. Au căutat amândouă și au găsit-o. Numaidecât, Larisa a început să citeacă în Biblie. Interesul ei creștea din zi în zi. A recunoscut repede că este o păcătoasă în fața lui Dumnezeu și că după moarte o așteaptă judecata dumnezeiască. Dar a citit mai departe și a înțeles că poate găsi salvare: oricine crede în Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, nu piere, ci primește viața veșnică. Isus Hristos a venit în lume, ca să salveze păcătoșii.

   Larisa a crezut acest cuvânt. Într-o seară a îngenuncheat și i-a recunoscut Domnului Isus păcatele. Astfel s-a adăpostit în brațele lui Isus, Mântuitorul. Din acel ceas, Larisa a fost foarte fericită. Acum, Domnul Isus, care îi luase morții puterea și pentru ea, era Mântuitorul ei.

„ ...pentru ca oricine crede în El să nu piară,

ci să aibă viața veșnică.“

Ioan 3.15