Oprit!

   În cetatea siriană Damasc trăia un bărbat pe nume Anania. El era un creştin, care Îl urma pe Domnul Isus.

   Timpul în care a trăit nu a fost pentru creştini un timp uşor. În Ierusalim a început o prigoană aprigă a creştinilor şi s-a răspândit permanent mai departe. Anania a vorbit adeseori cu prietenii săi despre această situaţie. În mod deosebit au vorbit despre un bărbat, care în prigonirea creştinilor juca un rol conducător. El se numea Saul din Tars şi făcuse în Ierusalim multor credincioşi mult rău. Vestea cea mai nouă, pe care o auzise acum Anania, era că el se afla pe drum spre Damasc. Avea misiunea legală să aresteze pe toţi creştinii – indiferent că erau bărbaţi sau femei. Aceasta a provocat creştinilor din  Damasc mari griji. Dar apoi s-a întâmplat ceva ce Anania deabia a putut să înţeleagă:

   Domnul Isus vorbea cu el şi îi dădea misiunea: „Scoală-te, du-te pe uliţa care se cheamă Dreaptă şi caută în casa lui Iuda pe unul zis Saul, un om din Tars. Căci iată, el se roagă!” – Anania i-a spus sincer Domnului său ce simţea el: „Doamne, am auzit de la mulţi despre toate relele pe care le-a făcut omul acesta sfinţilor Tăi în Ierusalim, ba şi aici are puteri din partea preoţilor celor mai de seamă ca să lege pe toţi care cheamă Numele Tău.” – Dar ce surprins a fost el de răspunsul Domnului său: „Du-te, căci el este un vas pe care l-am ales ca să ducă Numele Meu înaintea neamurilor...”

   Atunci Anania a pornit la drum; el a fost convins că Dumnezeu a acţionat în viaţa lui Saul. Şi aşa s-a şi întâmplat: când Saul s-a apropiat de cetatea Damasc, o lumină puternică a strălucit deodată: era mai luminoasă decât soarele! Saul s-a aruncat la pământ şi a auzit un glas din cer: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?” – Speriat, Saul a întrebat: „Cine eşti tu, Doamne?” – Glasul a răspuns: „Eu sunt Isus, pe care-L prigoneşti.” Tremurând Saul a recunoscut că Isus, pe ai cărui aparţinători el îi prigonise şi care îi vorbea din cer, era Fiul lui Dumnezeu. Acest Isus avea dreptul să fie Domnul său. „Doamne, ce vrei să fac?” a întrebat Saul. Domnul i-a spus să meargă în cetate şi acolo să aştepte indicaţiile următoare.

   Când Saul s-a ridicat, a fost orb. Însoţitorii lui l-au condus spre Damasc, unde s-a rugat şi a postit şi a aşteptat ce îi va spune Domnul Isus.

   Anania a aflat toate acestea doar mai târziu. Dar cu mare bucurie că Domnul Isus a învins un prigonitor înverşunat şi l-a făcut un copil al lui Dumnezeu, a mers la casa lui Iuda, l-a salutat pe Saul ca pe un frate de credinţă şi a pus mâinile peste el. Atunci Saul a putut să vadă iarăşi.

   Domnul Isus doreşte şi astăzi „să oprească” pe oameni pe drumul lor greşit, pentru ca să recunoască faptul că au nevoie de El ca Mântuitor. 

Cum arată Dumnezeu?

   Ştiţi cum arată Dumnezeu? Cititorii fideli ai Bibliei vor spune acum: „Nu, desigur nu! Nimeni nu ştie cum arată Dumnezeu, căci Dumnezeu locuieşte într-o lumină de care nu te poţi apropia. Noi nu putem nici măcar să suportăm să-L privim, spune Biblia.” Corect, nimeni nu a văzut vreodată pe Dumnezeu! Şi totuşi, ştim aşa de multe despre Dumnezeu. Cum se face că este aşa?

   STOP! – Înainte de a citi mai departe, cugetă!

   Cineva a venit pe acest pământ, care ne-a spus despre Dumnezeu, Domnul nostru Isus Hristos. Dacă citeşti Evangheliile şi cercetezi viaţa Lui, atunci ştii cum este Dumnezeu. Nu este important cum a arătat Domnul Isus – dacă El a avut o barbă lungă (sau păr lung, aşa cum a fost pictat în tablouri începând cu Evul Mediu; sigur, nu a avut păr lung!), ci important este cum a fost El. Isus a fost imaginea lui Dumnezeu! Tot ce a făcut Domnul Isus a fost în concordanţă deplină cu ceea ce a vrut Dumnezeu, căci El a fost Însuşi Dumnezeu.

   Deschideţi Evangheliile! Citiţi-le şi veţi descoperiţi cum este Dumnezeu.

Voi muri pentru tine

   Doi fraţi locuiau în aceeaşi casă. Semănau mult unul cu celălalt, totuşi, cel în vârstă era un om liniştit şi evlavios, în timp ce cel tânăr ducea o viaţă dezordonată şi departe de Dumnezeu.

   De multe ori, dar zadarnic, cel mai mare l-a sfătuit pe fratele mai mic să abandoneze viaţa lui păcătoasă şi să se întoarcă la Dumnezeu. Acesta îşi bătea joc de avertizările lui. Într-o seară, când cel tânăr ieşi să se distreze, cel mare, rămas acasă, auzi lovituri puternice în uşa de la intrare. Deschizând văzu pe fratele său mai mic, palid, tremurând şi cu hainele pătate de sânge. „Scapă-mă! Ascunde-mă undeva“, îl rugă acesta. „Am omorât pe cineva şi acum sunt urmărit. Priveşte, hainele şi mâinile mele sunt murdare de sânge.“

   Fără să stea prea mult pe gânduri, fratele cel mare îl ajută pe ucigaş să se dezbrace de hainele lui dându-i-le în schimb pe ale sale, iar el îmbrăcă hainele vinovatului. Îl trimise apoi pe fratele lui cel tânăr în magazia din spatele casei.

   Câteva clipe mai târziu, paşi grăbiţi se auziră la uşă şi ... poliţiştii invadară casa.

   - Priviţi ucigaşul, zise un poliţist.

   Fratele cel mare nu zise nimic. Se lăsă prins. În timpul judecăţii nu spuse nimic şi nu se apără. Sentinţa suna: condamnare la moarte.

   Nu mult după aceea, fratele mai tânăr primi o scrisoare. Tremurând o deschise. Recunoscu dintr-o privire scrisul îngrijit al fratelui său. Aceasta nu conţinea decât câteva rânduri:

   „Mâine, îmbrăcat cu hainele tale, voi muri pentru tine; dar tu, în amintirea mea şi îmbrăcat cu hainele mele să trăieşti aşa cum eu aş fi dorit să trăiesc, adică pentru Dumnezeu.“

   „Voi muri pentru tine.“ Aceste cuvinte îi străpunseră inima împietrită. Sperând că nu este prea târziu, se grăbi să ajungă la închisoare şi ceru să vorbească cu directorul. Tremurând explică cele întâmplate. Directorul îl conduse la judecător.

   - Omorâţi-mă, eu sunt vinovatul!

   După ce îl interogă, judecătorul privi îndelung omul copleşit de durere, beneficiarul unei iubiri atât de mari. Clătină apoi din cap şi zise:

   - Sentinţa a fost executată. Nu pot decât sa vă dau dreptul la viaţă şi să vă acord libertatea.

   Cu scrisoarea fratelui său în mână, vinovatul graţiat se întoarse acasă. Cu inima zdrobită, amintindu-şi de păcatele lui, se prăbuşi pe genunchi şi ceru iertare lui Dumnezeu pentru toată ticăloşia sa: „Ajută-mă“, se rugă el, „să port cu demnitate veşmintele celui ce a murit pentru mine.“

   De atunci, prietenii săi nu l-au mai recunoscut, atât de mult se schimbase. La propunerile ce le primea din partea prietenilor pentru a-şi începe vechea viaţă, el răspundea: „Cu hainele pe care le port nu voi mai putea trăi ca înainte.“

Mathilda Wrede şi întemniţaţii ei

   Baroneasa Wrede a trăit între anii 1864 – 1928 în Finlanda şi a fost numită „prietena întemniţaţilor”. Cum s-a ajuns la acest nume? După o predică despre dragostea lui Dumnezeu, Mathilda a înţeles cât de mult o iubeşte Isus şi pe ea. Ca mulţumire pentru aceasta, ea şi-a încredinţat Domnului Isus întreaga ei viaţă: El să dispună de ea şi să o folosească unde vrea. Dar unde va fi? – Ea văzuse adesea întemniţaţi la lucru. Într-o zi, un astfel de om i-a reparat broasca de la uşă. Ea i-a vorbit despre dragostea lui Isus şi el a răspuns: „Ah, stimată domnişoară, ar trebui să veniţi la noi şi să ne vorbiţi aşa. Am avea nevoie.” Ea i-a promis că va veni şi l-a vizitat pe el şi pe alţii în închisoare.

   Într-o noapte, Mathilda a văzut în imaginaţia ei pe un întemniţat care a spus cuvintele: „Mii de suflete sărmane legate suspină după viaţă, libertate şi pace. Spune-le un cuvânt despre Isus, care poate să-i elibereze, atât timp cât mai ai timp.” Mathilda ştia acum sigur: Domnul Isus vrea viaţa mea pentru întemniţaţi.

   A avut 20 de ani când a stat în faţa celei mai mari închisori din Finlanda. Cel puţin 500 de criminali se aflau acolo. Şi acum trebuia să meargă singură la fiecare în celulă. Nu s-a speriat retrăgându-se fără curaj? Domnul Isus a asigurat-o: „Eu merg cu tine şi Eu sunt mai puternic decât păcatul cel mai îngrozitor, Eu am biruit păcatul şi moartea.” Întărită de acest cuvânt, Mathilda a păşit în închisoare.

   Mathilda a predicat întemniţaţilor nu numai dragostea Domnului Isus, ea a trăit ceea ce spunea. – Un criminal suferea mult, pentru că făcuse în viaţa lui numai rău. Nici măcar de o singură faptă bună nu îşi putea aminti. Mathilda se gândi: „Trebuie să-i dau prilejul, ca el să facă ceva bun.” Ea l-a rugat să-i dea ceva de băut. El s-a îngrozit: „Nu este posibil, ca o aşa domnişoară aleasă să bea din cana mea murdară.” Mathilda a rămas statornică în rugămintea ei până când criminalul i-a întins cana sa. O lumină trecu peste faţa lui întunecată când ea a băut. Ea atinsese inima întemniţatului. Acum el a putut să o asculte când la următoarele vizite i-a vorbit despre dragostea Domnului Isus.

   Un întemniţat a întrebat-o într-o zi pe Mathilda Wrede: „Este într-adevăr adevărat că Domnul Isus vrea să şteargă cu sângele Lui omorurile pe care le-am făcut?” Mathilda a putut să-i arate aceasta în Biblie: „Este voia lui Dumnezeu”, a spus ea, „ca să ţi se ierte toate păcatele tale şi să te mântuiască. Încrede-te pe deplin că Domnul Isus a luat asupra Lui pedeapsa ta – moartea – în locul tău, şi vei fi eliberat.” – „O, de s-ar lumina curând totul pentru mine! Vreau să încerc să mă rog”, a fost răspunsul răufăcătorului. Mathilda a fost sigură că Domnul Isus nu-L va alunga pe acest ucigaş şi ea i-a mulţumit din inimă Domnului Isus că El a făcut posibil acest lucru prin jertfa Lui.

   Mathilda Wrede a participat la o conferinţă a funcţionarilor importanţi ai închisorilor din diferite ţări. Un om cunoscut a spus acolo: „Există criminali care nu mai pot fi recuperaţi şi de aceea trebuie să fie omorâţi.” Mathilda a trebuit să ia cuvântul în faţa tuturor acestor bărbaţi. Ea a spus: „Puterea lui Dumnezeu face posibil ca fiecare criminal – chiar şi cel care pare de nerecuperat – să devină un om nou. Ar trebui să ne îngrijim mai mult ca puterea lui Dumnezeu să fie transmisă întemniţaţilor.”

   Şi dacă astăzi arată cineva cu degetul şi spune: „Atenţie, acela a fost în închisoare”, vrem să-L rugăm pe Domnul Isus ca El să ne dăruiască şi nouă – ca Mathildei Wrede – privirea Sa şi dragostea Sa pentru aceşti oameni, pentru ca ei să afle puterea lui Dumnezeu.