Timp de câteva zile, nu mai venise în Betleem
nicio veste despre bătălia cu filistenii. Cei trei fii mai mari ai lui Isai
plecaseră la armată împreună cu ceilalţi tineri din oraş. Era timpul
secerişului. Bătrânii şi băieţii de vârsta lui David, care erau prea tineri
pentru luptă, secerau grâul, în timp ce mama lui, împreună cu celelalte femei,
culegeau spicele rămase pe jos.
La amiază s-au oprit, iar David şi mama lui s-au
aşezat să mănânce la umbra unui măslin foarte bătrân.
- Ori de câte ori vin la holda aceasta, Davide, a
început ea, ca să culeg spice, nu mă pot opri să nu mă gândesc la străbunica
ta, Rut. Odinioară, şi ea a venit să culeagă spice chiar în acest loc şi poate
că la amiază şi ea a stat la umbra acestui pom, mâncându-şi prânzul, aşa cum facem noi acum. Cum a ajuns ea
aici şi cum s-a căsătorit cu străbunicul tău, Boaz, care stăpânea acest pământ,
este o poveste minunată, pe care am să ţi-o povestesc înainte de a merge din
nou la lucru.
Rut nu era din ţara aceasta. Era o străină din
Moab, o ţară aşezată departe, peste marele lac sărat, dar a venit aici cu
soacra sa, Naomi. Naomi şi soţul ei trăiseră în Betleem, dar într-un an recolta
a fost foarte slabă, aşa că nu au putut aduna decât foarte puţin grâu pentru
hrană. Atunci au auzit că în ţara Moabului se găseşte hrană din belşug, de
aceea au plecat acolo, împreună cu cei doi fii ai lor, care erau tineri. Nu
peste mult timp, cei doi tineri s-au căsătorit cu două fete moabite, dintre
care una era Rut. La început totul a mers bine. Dar curând bărbatul Naomei a murit
şi după el au murit şi cei doi fii, astfel că Naomi a rămas văduvă, fără copii
sau nepoţi.
A simţit că trebuie să se întoarcă în oraşul în
care se născuse şi se căsătorise şi a spus nurorilor hotărârea sa. Nu le-a cerut
să vină cu ea. Avea de gând să plece singură, crezând că cel mai bun lucru
pentru nurorile tinere era să se întoarcă la părinţii lor şi să caute să se
mărite din nou. Una dintre ele a ascultat de sfatul soacrei, dar Rut, care a
început să o iubească pe Naomi, nu s-a învoit s-o părăsească. „Nu sta de mine
să te las şi să mă întorc de la tine! Încotro vei merge tu, voi merge şi eu, unde
vei locui tu, voi locui şi eu; poporul tău va fi poporul meu, şi Dumnezeul tău
va fi Dumnezeu meu; unde vei muri tu, voi muri şi eu şi voi fi îngropată acolo.
Facă-mi Domnul ce o vrea, dar nimic nu mă va despărţi de tine decât moartea!”
Au plecat deci împreună din Moab şi, după un drum
de câteva zile pe jos, Naomi cu Rut au ajuns la Betleem. Vestea că Naomi s-a
întors, s-a răspândit repede prin tot oraşul, dar prietenii cu greu au putut să
o recunoască. Îmbătrânise. Necazurile prin care a trebuit să treacă îi albiseră
complet părul şi îi brăzdaseră adânc faţa.
Au sosit chiar în timpul acela al anului, pe când
se tăia orzul. Naomi şi bărbatul ei fuseseră bogaţi atunci când plecaseră. Dar
acum Naomi se întoarse săracă. Trebuia să facă ceva, pentru ca să aibă cu ce se
hrăni. De aceea, într-o dimineaţă, Rut a spus Naomei că va merge să culeagă
spice pe urma celor ce seceră. Ea a venit chiar pe acest ogor, pe care am cules
şi eu spice în dimineaţa aceasta. Din întâmplare, fără ca Rut să ştie, ogorul
acesta aparţinea unui ţăran, numit Boaz. El era foarte bogat şi era rudă
îndepărtată cu bărbatul Naomei.
În dimineaţa aceea, în timpul lucrului, a venit
şi Boaz, ca să supravegheze pe lucrătorii ce secerau şi pe femeile lor, care
culegeau spice. A observat-o îndată pe femeia străină şi a întrebat pe un
servitor cine este. Acesta i-a spus că era Rut, străina care venise cu Naomi
din Moab şi că îi ceruse voie să culeagă spice. Boaz nu era numai bogat, ci şi
foarte bun. De aceea s-a dus la Rut şi i-a spus să nu meargă să culeagă spice din
alt ogor, ci să rămână cu femeile slujitorilor săi şi să mănânce împreună cu
ele. Îmi place să cred că ea a venit şi şi-a mâncat pâinea la amiază chiar aici
unde stăm noi acum. Înainte de plecare, Boaz i-a spus că a auzit de purtarea ei
frumoasă faţă de Naomi şi de felul cum şi-a părăsit ţara, ca să-şi urmeze
soacra bătrână între străini. În acelaşi timp le-a spus secerătorilor să lase
ceva mai multe spice în urma lor, pentru ca ea să aibă ce culege.
Când a venit seara, ea s-a întors la soacra sa cu
un snop mare de spice, pe care le adunase, povestea ea, pe ogorul unui om,
numit Boaz, care s-a purtat foarte binevoitor cu ea. Atunci Naomi i-a spus ceea
ce Rut nu ştia până în clipa aceea, că Boaz era rudă cu ea şi că nu din întâmplare,
ci mâna lui Dumnezeu fusese aceea care i-a condus paşii spre ogorul lui.
În tot timpul secerişului, Rut a venit pe acest
ogor şi în fiecare seară se întorcea cu un snop mare de spice la Naomi, aşa încât
îşi adunaseră destul orz pentru hrană.
Când ultimul spic a fost tăiat şi ultimul snop
legat, a venit timpul de treierat şi de vânturat. Naomi a sfătuit-o pe Rut să
meargă spre seară la vânturat. Boaz era şi el la arie şi a văzut-o. A chemat-o
la el şi i-a umplut mantaua de orz, aşa încât s-a întors la soacra sa cu o cantitate
şi mai mare, decât aceea pe care o adunase în timpul secerişului.
Povestea este aproape terminată, David, şi cred
că i-ai aflat deja sfârșitul. Aproape de la prima
vedere, Boaz a îndrăgit-o pe Rut şi, spre bucuria nu numai a Naomei, dar şi a
tuturor prietenilor ei din oraş, nu peste mult timp Boaz a luat-o de soţie.
După un an li s-a născut un copilaş, un băiat pe care l-au numit Obed, iar
acest Obed este bunicul tău.
