Țăranul
Robert Busch era o ciumă pentru toată împrejurimea sa. Soția și copiii lui
trăiau într-o teamă permanentă de el. Chiar și animalele se temeau de el.
Imediat ce deschidea poarta curții, câinele își aduna coada și se uita timid
dintr-o parte la stăpânul său; pisica fugea într-o goană nebună, dacă stăpânul
ajungea în apropierea ei. Caii erau așa de sălbatici adeseori din cauza
biciuirii lor continue, încât nu mai ascultau de nicio chemare.
Chiar și
pomii de pe terenul lui Robert arătau amărâți și neglijați. Câmpurile lui erau
pline de buruiană, grădina lui de zarzavat era dezordonată și sălbăticită.
Pe scurt, totul
din jurul său arăta atât de sumbru și de neprietenos la fel ca el însuși. Zi de
zi îi blestema pe vecinii săi, pentru că ei – așa afirma el – îi otrăveau
pisicile, îi împușcau câinii și aruncau cu pietre după găini. Procese
nesfârșite îi provocau necontenit supărare, osteneală și cheltuieli, astfel
încât îi lipseau timpul și plăcerea de a cultiva temeinic pământul său.
Împotriva
lui Johann Schmidt, un zilier, care locuia în apropierea sa, înaintase trei
plângeri una după alta. Schmidt împrumutase, într-adevăr, scule de grădină de
la el și afirma că le adusese înapoi. Busch invoca contrariul și tribunalul l-a
condamnat pe Schmidt la despăgubire și la plata costurilor.
Pentru că
sărmanul om nu avea bani, i se vânduse unicul porc pe care îl avea. Astfel, el a
ajuns să se mânie foarte tare și l-a numit pe adversarul său un escroc și că
este un blestem pentru toată vecinătatea. Ca urmare, Robert l-a reclamat ca
fiind calomniator. Dar judecătorul a avut mai multă milă decât Robert față de
sărmanul om și l-a pus să plătească o sumă așa de mică de bani, încât l-a făcut
de râs pe Robert. Aceasta l-a îndârjit la culme, și odată, când Schmidt s-a
aflat în apropierea casei lui, l-a asmuțit pe câine asupra lui strigând mânios:
„Așa, acum spune încă o dată că sunt un escroc!”
Johann a
tăcut de data asta înțelept, dar în interiorul său spumega. S-a dus acasă, s-a
certat cu soția lui, i-a bătut pe copii, i-a dat pisicii o lovitură cu piciorul
– nimeni nu știa, de ce. Atitudinea răutăcioasă a vecinului acționa molipsitor.
Paisprezece
zile după aceea, Robert Busch și-a găsit câinele otrăvit. Iarăși a mers la judecată;
a fost înaintată o nouă plângere împotriva lui Schmidt. Dar pentru că Robert nu
putea dovedi cu nimic, a fost respins și pe deasupra a trebuit să achite
costurile. S-a răzbunat însă otrăvind o oaie care îi aparținea doamnei Schmidt
și care îi era foarte dragă.
Sufletul lui
Johann Schmidt devenea astfel tot mai îndârjit și mai iritat; și pentru a scăpa
de supărare, mergea adeseori la han și povestea acolo cu expresii urâte câtă
supărare și cât necaz îi făcea vecinul cel rău. Sărmana sa soție plângea mult
și afirma că Busch avea întreaga vină; soțul ei Johann fusese mai demult cel
mai blând om; dar acum nu te mai puteai înțelege cu el; vecinul făcuse din el
un adevărat tiran.
Dar nici
lacrimile femeii vrednice de milă, nici sfaturile amabile ale altor vecini nu
au schimbat nimic. Cearta între cei doi bărbați a rămas și ea devenea cu
fiecare săptămână tot mai rea; și pentru că în asemenea ocazii sunt oameni,
cărora le place să arunce ulei pe foc, nu au lipsit hărțuielile de tot felul.
