joi

Un loc pe stâncă

 

   Cățelușul lui M’gogo s-a îmbolnăvit. Băiatul african avea o pătură pe umăr. Micul animal stătea comod sub ea, ca într-un adăpost și dădea din coadă.

   M’gogo vorbea șovăitor:

   - Omule Mare, simt că parcă nu mai am îndoieli de când am auzit istoria lui Niani cu ecuatorul, dar aș dori să aud mai mult despre acest lucru.

   Yohanna era de aceeași părere. Și-a lăsat la o parte cuțitul și girafa cu gâtul lung care se contura deja în bucata de lemn și începu:

   Crengile copacului Kuiu se întindeau până deasupra mlaștinei Matope. De pe crengile copacului atârnau liane lungi și groase.

   Niani tot mereu le atrăgea atenția membrilor familiei lui să nu se apropie de mlaștină și să nu se legene pe lianele de deasupra ei.

   Cuvintele lui n-au prins rădăcini în capetele lui Tali și Cali, două maimuțe gemene.

   Cu o îndemânare și iuțime demne de admirat, sporovăind gălăgios, s-au cățărat pe copacul Kuiu. Tot sărind de pe o creangă pe alta, aproape că l-au răsturnat pe Lwivi, cameleonul. Au sărit apoi pe una din lianele care atârna până aproape de fața mlaștinei și au început să se legene. Se avântau până departe de mal și înapoi.

   Între timp, Lwivi s-a dus la locul unde liana se prindea de creanga copacului. Ochii nemișcați ai cameleonului au observat că la fiecare mișcare a lianei, se desprindeau din ea firicile, pentru că Ingwingwili, cel cu o sută de picioare, obișnuia să-și ascută dinții aici.

   Pe mal se plimba Boco, hipopotamul. Nu se scălda în mlaștina Matope, pentru că știa că locul acesta este fără fund și puterea cu care mlaștina te trăgea în adânc, era mult mai mare decât puterea lui. De aceea se mulțumea să stea la umbră. Pielea hipopotamului este sensibilă la soare.

   Maimuțeii chicoteau. Legănatul lor mișca aerul încins de deasupra mlaștinii. I-au dat binețe hipopotamului cu multă veselie.

   Lwivi privea cu atenție cum se subțiază liana în dreptul crengii, în timp ce maimuțele se legănau, dându-și vânt cât mai departe înspre larg.

   Nembo, elefantul, a coborât încetișor, târâdu-și pașii spre mlaștină, pentru că în apropierea ei, la poalele unei stânci izvora o apă curată, cristalină. A băut pe-ndelete, dar cu atâta zgomot, încât maimuțele n-au auzit trosnetele lianei de care atârnau. Între timp, Tviga cobora de pe colină. Gemenii îl salutară cu voce tare și își luară și mai mult avânt.

   Au zburat până departe deasupra mlaștinei. Cameleonul s-a îndepărtat când a văzut că până și ultimele fire ale lianei se întindeau amenințător.

   Maimuțele tocmai o porniră înspre mal când ceva deasupra lor trosni cu zgomot. Liana s-a rupt.

   Cu o plescăitură puternică se afundară în mlaștină. Pe fețele lor se oglindea spaima și groaza.

   - Boco, ajută-ne, strigară ei spre hipopotam.

   - Cum aș putea să vă ajut? Dacă intru în mlaștină, mă înghite și pe mine.

   Maimuțeii s-au întors spre Nembo.

   - O, tu, Cel-mare, ajută-ne, scoate-ne cu trompa ta cea lungă, căci dacă nu, pierim!

   Nembo a îngenuncheat pe mal, și-a întins trompa cât a putut mai mult. Gemenii își întindeau mânuțele în zadar, căci nu o puteau ajungeau.

   Tali și Cali scânceau îngroziți. Se scufundau tot mai mult, cu toate că se țineau de lianele rupte cu amândouă mâinile. Lianele se scufundau odată cu ei.

   - Nu putem ieși, ce să facem? Ajutooor!

   Girafa și-a depărtat picioarele din față și s-a aplecat.

   - Nembo, vino te rog și apucă-mă de coadă cu trompa, ca să nu cad și eu în mlaștină!

   Elefantul l-a apucat de coadă, așa că animalul cu gâtul lung s-a aplecat până departe deasupra mocirlei. Capul îi ajunse tocmai deasupra maimuțelor.


   Patru lăbuțe se împletiră în jurul gâtului său. Cu ajutorul bombănelilor de îmbărbătare ale elefantului și a țipetelor lui Sucu, papagalul, Tali și Cali au fost scoși din mocirlă. Au ajuns la mal tremurând din toate încheieturile. Erau plini de un mâl gros și urât mirositor.

   Girafa își legăna gâtul încet, într-o parte și alta.

   - Ooof! Gâtul meu a cam avut de suferit în urma cățărării voastre, la fel și coada mea trasă năstrușnic de elefant. Până și șira spinării mi-a pocnit în urma efortului. Elefantul scoase pe trompetă un sunet compătimitor și începu să frece gâtul prietenului său.

   Cei doi maimuței stăteau pe mal îmbrățișați cu ochii încă plini de groază... Chiar atunci a apărut Mizi, pasărea ploii, și Waa cu ciocul ei lung. Lwa-lwa, broasca țestoasă, s-a ridicat și ea din umbra stâncii.

   Continuând să-și miște gâtul, girafa s-a întors spre maimuței și i-a întrebat:

   - Tali și Cali, sunteți în siguranță acum?

   Tremurând încă, ridicară din umeri.

   - Încă nu știm.

   - Mergeți puțin mai sus, la soare, spre mijlocul stâncii pe care stați.

   S-au dus acolo și stăteau acolo, ținându-se strâns încă unul de celălalt.

   Glasul lui Tviga era blând și șoptit.

   - Stați cu toate cele patru lăbuțele pe stâncă. Mai simțiți că vă scufundați?

   Maimuțele scuturară din cap.

   Girafa continuă:

   - Iată, Tali și Cali, acum stați pe o stâncă tare, credeți voi că sunteți în siguranță?

   - Cred că da, spuse Cali.


   Tviga și-a mai mișcat o vreme gâtul, ceea ce a făcut bine mușchilor lui, apoi a continuat:

   - Încercați să vă înfigeți picioarele și coada, vedeți dacă puteți. Ce aveți sub picioare, mâl? Încercați să vă afundați, încercați cu toată puterea voastră.

   Maimuțele țopăiau dintr-o parte în alta, se sforțau din răsputeri, dar apoi pe fața lui Cali și mai târziu pe a lui Tali a apărut un zâmbet.

   - Kumbe, aceasta este tare, spuseră ei, suntem în siguranță.

   - Este adevărat, spuse Tviga, chiar așa, stânca nu va lăsa să vă cufundați.

   Yohanna se opri din cioplit, își ridică ochii și întrebă:

   - Picioarele lui Tviga erau pe stâncă?

   Ascultătorii încuviințară.

   - Picioarele lui Nembo erau în siguranță pe stâncă?

   Aprobară din nou.

   - Dar maimuțeii?

   - Și ei erau în siguranță, Omule Mare!

   - Într-adevăr, spuse Yohanna, Daudi și cu mine știm că suntem în siguranță, pe stâncă. Domnul Isus este stânca. Dacă stai pe stâncă, pe El, ești în siguranță.

   Iată ce spune Biblia: „Doamne, Tu ești stânca mea, cetățuia mea, izbăvitorul meu!” (Psalmul 18.2).

   M’gogo s-a ridicat și a spus:

   - O, înțeleg, acesta este unicul lucru care te întărește și te îmbărbătează! Într-adevăr, a avea un loc pe stâncă înseamnă a fi la adăpost, pe un loc sigur.

 

 

miercuri

Obiceiuri

 

   Vorbim adesea despre „puterea obișnuinței”. Suntem oare conștienți de măsura în care această „putere” ne poate determina vorbirea și acțiunile?

   Cum apare un obicei? Ei bine, dacă folosim o expresie în mod repetat, s-ar putea să o memorăm și să o folosim în ocazii potrivite și nepotrivite. Dacă ne trezim în mod regulat la ora cinci, cu siguranță că în curând nu vom mai avea nevoie de un deșteptător la ora cinci. Așadar, ceea ce facem în mod repetat exercită curând o anumită influență asupra noastră, astfel încât uneori ne costă un efort să nu îl facem. Noi numim această constrângere obișnuință. Astfel, vorbim și de hoți din obișnuiță, de bețivi din obișnuiță și așa mai departe.

   Există obiceiuri bune și obiceiuri rele. Ar trebui să avem vreun obicei?

   Domnul și Învățătorul nostru, care vrea să fie exemplul nostru în toate privințele, a avut vreun obicei? Potrivit Marcu 10 și Luca 4, El obișnuia să vorbească cu ceilalți despre „singurul lucru necesar”: „S-a dus, ca de obicei, pe Muntele Măslinilor” (Luca 22.39). Ce făcea El acolo? Se ducea acolo pentru a Se bucura de noaptea răcoroasă? Ah, oricine știe ce căuta El acolo. El obișnuia să fie în liniște și să vorbească cu Tatăl. Dar noi ce facem în acest sens? Ne costă oare un mare efort să deschidem Biblia dimineața, împotriva obiceiului nostru, și să ne plecăm genunchii, nu în grabă, ci cu pace în inimă? Ne-am obișnuit să fim printre ultimii care ajung în sala de adunare și să-i deranjăm pe ceilalți prin întârziere? Se cuvine ca Domnul să ne aștepte sau nu ar fi mai bine ca noi să-L așteptăm pe Domnul? Ne-am obișnuit să ne cheltuim banii fără chibzuință, fără să ne simțim administratori responsabili și fără să ne gândim la nevoile lucrării Domnului? Dar obiceiul de a crede și de a transmite zvonuri urâte despre alții? Dar în lumea gândurilor noastre? Suntem însuflețiți de ceea ce este „vrednic de iubit și de primit”? I-am permis Duhului lui Dumnezeu să facă ordine pe tărâmul imaginației noastre? Este cererea din Psalmul 19, și cererea noastră? „Primește cu bunăvoință cuvintele gurii mele și cugetele inimii mele, Doamne, Stânca mea și Izbăvitorul meu!”

 

duminică

Păzește-ți inima...

 

Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieții.

Proverbe 4.23


 

Vulpile mici

 

   Miercuri, bunica m-a rugat să-i culeg coacăzele. Acesta nu este unul dintre lucrurile pe care le prefer, dar îmi place prăjitura pe care bunica o face cu ele. Cu toate acestea, când m-am apropiat de tufișuri, am observat că cineva se servise deja cu fructele de pădure. Un hoț trebuie să fi fost în grădina bunicii! Păsările au fost excluse din start ca fiind vinovate, pentru că pe jos erau frunze și crengi rupte. Așa că la început am suspectat-o pe fetița vecinilor. Dar, oricât de mult am căutat, nu existau urme de pantofi de copii în grădină.

   În zilele următoare, am făcut mai multe ture în jurul grădinii, dar nu am prins pe nimeni. Dar, în cele din urmă, răbdarea mea a dat roade și sâmbătă am reușit să rezolv misterul fructelor de pădure furate. Afară se lăsase deja amurgul. Mă apropiam din nou în liniște de grădină dinspre drum, când am prins hoțul în flagrant: era o vulpe slabă și cam ciufulită care tocmai smulgea cu poftă ultimele coacăze de pe tufiș. Am alungat-o repede, pentru că vulpile nu au ce căuta în grădină.

   Bunica mi-a citit mai târziu un pasaj biblic despre acest lucru din Cântarea Cântărilor: „Prindeți-ne vulpile, vulpile cele mici, care strică viile, căci viile noastre sunt în floare” (Cântarea Cântărilor 2.15). Ea mi-a explicat că vulpile cele mici din acest pasaj biblic au un sens figurat. Vulpile cele mici reprezintă micile lucruri rele care se pot strecura în viața noastră fără să fie observate și care, la un moment dat, pot provoca un mare rău.

   Astfel de vulpi mici sunt, de exemplu, minciunile sau gândurile invidioase. Poate ne dorim să avem ceva ce are altcineva și îi purtăm râcă. Deoarece am o problemă cu invidia și gelozia – mai ales când mă compar cu prietenii mei super-atletici – am luat notă de următoarele cuvinte ale bunicii:

   „Băiatul meu, dacă descoperi în viața ta mica vulpe a invidiei, cere-I imediat ajutorul Domnului Isus! Căci scrie chiar la începutul Bibliei: «Să nu poftești ... vreun alt lucru care este al aproapelui tău» (Exod 20.17). Domnul Isus știe exact de ce ai nevoie și de ce nu ai nevoie. El este Creatorul tău și te iubește nespus de mult – cu aspectul tău special și cu abilitățile tale speciale. Să reții că ești valoros în ochii Lui și fii recunoscător și mulțumitor! Apoi poți alunga rapid mica vulpe a invidiei înainte ca ea să poată face vreun rău vieții tale.”

   Sper că acest sfat te va ajuta și pe tine dacă descoperi o „vulpe mică” în tine!