Un cadou bun de Crăciun!

   Anni locuieşte în Anglia. Ea are deja 71 de ani. Astăzi a şters praful şi a găsit o carte veche, o carte de cântări. A primit-o în anul 1954 de Crăciun. Atunci, Anni avea zece ani – a trecut mult timp de atunci! Dar îşi poate aduce încă bine aminte. Ea povesteşte cum a fost mai demult:

   Bunica Anniei locuia la câţiva kilometri depărtare. Uneori o vizita cu bicicleta. Anni o vizita pe bunica cu plăcere – ea ştia să povestească aşa de bine şi avea totdeauna bomboane; ce bine, că o avea pe bunica! Adesea cântau împreună, căci bunica ştia multe cântări frumoase. Anni învăţase deja multe de la ea.

   Într-o zi a fost – în sfârşit! – iarăşi Crăciunul. Anni stătea în faţa cadourilor. Pe cele mai multe le despachetase, dar de la bunica ei nu era nimic. Doar nu...? Nu, aşa ceva bunica ei nu uita. Niciodată! Uite, acolo mai era un pacheţel, albastru cu fluturi gri. Şi pe deasupra o panglică albă, ale cărei capete erau făcute ca nişte cârlionţi mici. Acesta putea fi de la bunica! Cu grijă, Anni desfăcu panglica şi despachetă hârtia. O carte de cântări – minunat! În faţă era scris: „Pentru draga mea Anni, cu multă dragoste de la bunica. Cântarea 431.“ Anni s-a bucurat. A deschis imediat la cântarea 431 – da, o cunoştea bine. Se spunea: „În cer suntem acasă.“ Această cântare a cântat-o mereu cu bunica.

   Tot mereu se spunea în cântare: „În cer suntem acasă.“ În cer? Nu era Anni acasă, unde mama şi tata şi fratele ei Nick locuiau? Desigur, acum da! Dar Anni şi bunica ştiau precis că odată vor fi la Domnul Isus în cer. Cum aşa?

   Anni putea să-şi amintească bine. Într-o zi observase că făcuse multe lucruri, de care Domnul Isus ar fi trebuit să Se întristeze. Trebuia să se gândească numai la câteva lucrări de control. Uneori nu calculase în cap ceea ce învăţătoarea dorea să ştie. Dar prietena ei Sarah şedea lângă ea, iar în caietul ei stătea uneori deja scris rezultatul – iar acesta, la scurt timp mai târziu, stătea scris şi în caietul Anniei. Cum se putea aşa ceva? Sau fratele ei mai mic Nick – odată el a văzut că ea şi-a băgat o bomboană în gură. Şi imediat a ţipat: „Şi eu vreau o bomboană!“ Anni i-a spus că a fost ultima. Într-adevăr? În aceeaşi clipă a ştiut exact că a fost o minciună grosolană. Şi încă Unul ştia: Domnul Isus.

   Când Anni a înţeles într-o zi cât de trist este Domnul Isus pentru toate aceste păcate, atunci i le-a spus Lui pe toate câte le-a ştiut. Desigur, nu şi-a mai amintit de fiecare păcat pe care îl făcuse. Şi acest lucru i L-a spus Domnului Isus. Şi Domnul Isus i le-a iertat pe toate. Atunci a cântat de bucurie!

   A citit în Biblie că Domnul Isus a spus: „Mă voi întoarce şi vă voi lua la Mine.“ El a promis aceasta: pe toţi aceia care au recunoscut în faţa Lui păcatele lor şi L-au acceptat ca Mântuitor, El îi va lua la Sine. Atunci, ei vor fi pentru totdeauna la El în cer.

   Acum, Anni este deja în vârstă. Dar ea încă mai cântă cu plăcere această cântare: „În cer suntem acasă.“

Frumos dar...

„Frumos dar mi-a dat Dumnezeu!“

Geneza 30.20

Constantin cloceşte

   Pe poza din revista de copii a lui Constantin de la magazinul de ochelari, totul arată mult mai simplu.

  Găina stă pe ouă în cuibar. – Apoi, mici vârfuri de ciocuri fac din interior găuri în coajă. – Şi acum se văd puii urâţi şi slabi ghemuindu-se lângă găină; cojile de ouă se află în jur. – Când puful se usucă, puişorii galbeni şi moi merg clătinându-se de jur-împrejur.

   Hm... Constantin ar fi mulţumit şi numai cu un pui de găină. Acesta ar avea loc în ghiozdan, dacă va vrea să-l arate prietenilor săi.

   În frigider sunt multe ouă, albe şi maro. Constantin ia unul maro. Arată cel mai natural. El îl înveleşte în căciula tricotată din lână albastră, veche a tatălui. Două zile la rând, Constantin cară cu el peste tot căciula. Ouăle se clocesc cu căldura corpului! Asta ştie Constantin prea bine. Şi dacă în ziua a treia nu ar fi venit Mona şi Cristina, atunci...

   - Ei, Constantin, spuse Mona şi se aşeză în fotoliul lui Constantin.

   - Nu! strigă Constantin. El o împinse pe Mona din fotoliu – aşa, fără explicaţii! Pe fotoliu se afla căciula tricotată din lână albastră a tatălui. Şi din ea se scurgea o substanţă lipicioasă transparentă şi galbenă. „Ihh!” i se făcu scârbă Monei.

   - Oul meu! Dragul meu ou! Şi tu te-ai aşezat pe el! Constantin aproape că plângea. Mona şi Cristina nu înţelegeau nimic. Am clocit! explică Constantin.

   - Ai clocit? Cristina înţelegea totdeauna cel mai repde. Dar tu – tu eşti un băiat! Cocoşii nu clocesc! La aceasta, Constantin nu se gândise. Oare ai fi reuşit? Cred că nu! Mona se uită deznădăjduită la bucăţile de ou.

   (Mona, totdeauna înţeleaptă, avea totuşi dreptate.)

   - Puii nu sunt jucării pentru oameni, sau? Tu, Constantin, spui adesea că Dumnezeu a creat totul. El a făcut şi puii pentru găini, exact ca căţeluşii pentru câini. Şi pentru oameni a făcut bebeluşii. Şi, încă ceva, Constantin, în curând vei avea o surioară.

   - Nu, spuse Constantin, un frăţior!

   Dumnezeu va face în curând un cadou familiei lui Constantin. Da, un cadou! Cel mai mare cadou! Un cadou din mâna lui Dumnezeu! Un bebeluş pentru o familie de oameni!

 

La dreapta sau la stânga?

   Aşa – în sfârşit este gata vederea pentru bunica! Acum repede un timbru pe ea şi apoi cu ea la cutia poştală! Dar unde există aici o cutie poştală? Poate ştie domnul acela în vârstă cu câinele: „Mă scuzaţi, puteţi să-mi spuneţi vă rog unde se află următoarea cutie poştală?“ – „Sigur că da. Trebuie să mergi pe strada aceasta mai departe până la semaforul de acolo. Acolo trebuie să o coteşti la dreapta şi apoi direct la următoarea intersecţie încă o dată la dreapta pe strada cu sens unic. După circa o sută de metri pe partea stângă se află o cutie poştală prinsă de peretele unei case.“

   Ei, nu ar trebui să fie o problemă. Deci, la drum – prima dată până la semaforul din faţă. Şi apoi de două ori la dreapta după colţ. Şi acum - hmmm -, pe partea stângă se află multe case, dar o cutie poştală nu se vede nicăieri. Oare este aici strada greşită? Sau s-a înşelat domnul acela în vârstă? Dar ar trebui să ştie unde este dreapta şi stânga... ah, acolo în faţă este cutia poştală! Sigur, atât timp cât autobuzul a stat în faţa ei, nu se putea vedea de aici! Clapeta sus... şi vederea dispare în cutie. Cu asta s-a rezolvat! Dar ce bine că am învăţat deja de mult timp unde este dreapta şi stânga! Altfel bunica nu ar fi primit niciodată această vedere. Cum a fost oare atunci în clasa întâi? Tuturor copiilor li s-a legat un şnur roşu la încheietura mâinii drepte. Şi numai acela avea voie să-l desfacă, care învăţase: „Roşu este la dreapta!“  Şi unchiul Ion, care avea întotdeauna o vorbă, ştia şi aici una: „Mâna dreaptă este întotdeauna mâna în care se află degetul mare de la stânga!“

   Sună într-adevăr complicat: „ ...în care se află degetul mare de la stânga!“  ...dar când ştii în care mână este degetul mare de la stânga, atunci ai înţeles deja de mult timp diferenţa dintre dreapta şi stânga! Ah, unchiule Ion, această vorbă nu-i bună de nimic...

   Dar acum serios: să cunoşti deosebirea dintre dreapta şi stânga este foarte important – nu numai atunci când cauţi o cutie poştală. În Biblie citim că Dumnezeu i-a spus profetului Iona: „Şi Mie să nu-Mi fie milă de Ninive, cetatea cea mare, în care se află mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni, care nu ştiu să deosebească dreapta de stânga lor...?“

   Dar cum era situaţia la ceilalţi oameni de acolo? Ei au regretat faptele lor. „Dreapta şi stânga“ – aceasta are adesea în Biblie de-a face cu drept şi nedrept. Fiecare care poate deosebi între dreapta şi stânga, este destul de mare să poată deosebi între bine şi rău! Şi cine poate acest lucru, trebuie neapărat să-L accepte pe Domnul Isus ca Mântuitorul său! Căci: toţi oamenii sunt păcătoşi! Şi toţi vor fi cândva pedepsiţi de Dumnezeu, dacă nu cred în Domnul Isus. Într-adevăr, ai o mare responsabilitate după ce poţi deosebi între dreapta şi stânga!