Nu de mult
timp am recunoscut încă o dată: Cuvântul lui Dumnezeu este de nădejde! Dumnezeu
face ceea ce promite! Doar noi suntem adesea aşa de orbi şi nu vedem. Cred că de
aceea Dumnezeu a permis să trec prin următoarea întâmplare:
Era duminică
după-masa. Fiind soare, ne-am hotărât să ne plimbăm prin pădure cu grupa de
copii. David a încuiat uşa de la pivniţă şi a ţinut legătura mea de chei în
buzunarul său. „Bine”, m-am gândit eu. „David este destul de mare, ca să aibă
grijă de chei. Îi voi aminti din când în când de ele.” În pădure, copiii au
alergat, au căutat beţe potrivite pentru cioplit şi s-au jucat cu Peticel, câinele
familiei preotului.
Am mers cu
fetele o bucată de drum mai departe. Le plăcea afecţiunea mea neîmpărţită, iar
povestind şi ascultând ne-am îndepărtat destul de bine de ceilalţi. Luând o
pauză ne-au ajuns şi băieţii.
- David, mai ai cheile? Întrebarea mea l-a
determinat să-şi ducă mâinile speriat la buzunarul de la pantaloni. Apoi zâmbi
cu gura până la urechi privind şăgalnic şi negând. „N-am nevoie de păcăleală”,
mă gândi eu şi i-am îndemnat pe copii să mergem mai departe. După ce am parcurs
o bună bucată de drum, Alex strigă:
- David nu
mai găseşte cheile. El s-a întors cu Sami, Moni şi Daniel, pentru a le căuta.
Pe mine m-a cuprins groaza, pentru că aceşti
patru copii nu vor fi în stare să găsească singuri drumul spre pădure. Deci: înapoi!
În gând număram cele 10 chei importante din legătură şi mă rugam. Eram
conştientă că tocmai în astfel de situaţii copiii învaţă de la noi adulţii.
Deci Îl rugam pe Domnul Isus pentru linişte interioară şi încredere, ca El să
găsească soluţia la această situaţie. „Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce
crede!” (Marcu 9.23). Aceasta trebuiau să înveţe copiii noştri. Tot mereu
întrebam pe cei care se plimbau despre trupa rătăcită şi despre legătura de
chei. Într-adevăr, i-am întâlnit pe cei patru acasă şi I-am mulţumit lui
Dumnezeu pentru ocrotire. Dar cheile lipseau cu desăvârşire. Elena avea la ea o
cheie de la uşa de la casă şi ne-a lăsat să intrăm, dar aceasta nu schimba
nimic la faptul că trebuia să găsim cheile mele. După o rugăciune comună, am
plecat iarăşi cu cei mai mari în pădure în căutarea cheilor, dar fără succes.Tot
întrebându-mă cum va lucra Dumnezeu, ne-am întors seara acasă. Elena ne făcea
bucuroasă cu mâna de la fereastră. Deplin uşuraţi am ascultat-o:
- O vecină a trecut pe drum imediat după ce băieţii
s-au jucat cu Peticel, a întrebat la familia preotului cui ar putea să-i
aparţină cheile, iar aceştia i-au îndrumat spre noi.
Plini de
mulţumire am luat cheile de la doamna Micu şi i-am spus că ne vom încrede în
continuare în Dumnezeu, pentru că ne putem baza întotdeauna pe El şi pe Cuvântul
Său.
