O simplă floare

   La auzul soneriei, doamna Rodrigues tresări. Cum nu avea obicei să viziteze pe nimeni, se întreba cine ar fi putut să fie la uşa ei. Deschizând uşa, văzu în faţa ei un băieţel care i se adresă respectuos:

   - Bună ziua. Noi suntem vecinii care s-au mutat recent în locuinţa de alături şi mama m-a trimis să vă dăruiesc această floare.

   Înainte ca femeia să răspundă, băiatul îi aşeză în braţe ghiveciul cu floarea pe care mama lui i-o dăduse. Îndepărtându-se adăugă:

   - Trebuie pusă aproape de fereastră, pentru că îi place lumina!

   Intrând în casă, aşeză ghiveciul lângă fereastră, aşa cum micuţul o sfătuise.

   Din nefericire, după câteva zile, floarea începu să se ofilească. Când observă acest lucru, doamna Rodrigues se întristă. Îşi aminti atunci de spusele băiatului care i-a adus această floare: „îi place lumina“.

   Luând o cârpă şi un lighean cu apă începu să spele geamurile murdare şi să aerisească încăperea în care aerul devenise aproape irespirabil.

   Abia termină de spălat geamurile, când o rază de soare se furişă prin fereastră în camera întunecată descoperind astfel dezordinea şi mizeria din fiecare ungher. Fiindu-i ruşine de mizeria în care trăia, doamna Rodrigues se puse pe treabă: mai întâi luă o cârpă şi începu să şteargă praful de pe mobilă. Camera începu să capete altă înfăţişare. Bucuroasă de schimbările ce se vedeau în jurul ei, femeia continuă să spele, să cureţe şi să aranjeze.

   După ce termină de aranjat camera, se ocupă de propria ei toaletă. Mergând să caute haine curate, găsi într-un ungher al dulapului, nu bani aşa cum ar fi dorit, ci ceva care urma să-i aducă fericirea pe care n-a avut-o niciodată: o Biblie.

   Descoperirea acestei cărţi trezi în ea o mulţime de amintiri: amintirea mamei ei, a copilăriei, a primei ei participări la adunarea credincioşilor, amintirea timpului când încă se gândea la Dumnezeu... În acelaşi timp, femeia se întrebă de ce dragostea pe care o avea altădată pentru Dumnezeu s-a stins în ea. Cu Biblia în mâini, cufundată în amintiri, se întrebă cum de nu s-a mai rugat de atâţia ani.

   Duminica următoare ieşi la plimbare. Drumul pe care apucă, o conduse la intrarea în sat. Deodată îi ajunse la urechi melodia unui cântec cunoscut altădată. Ochii i se umplură de lacrimi. Se apropie de locul de unde se auzea venind cântecul. De partea cealaltă a zidului de care îşi lipi la un moment dat urechea, auzi cuvintele unei rugăciuni. Cu urechea mereu lipită de zid ascultă citirea Cuvântului lui Dumnezeu, care îi atinse inima frântă şi îi topi gheaţa din suflet.

   Întorcându-se acasă, se aşeză pe genunchi şi plină de pocăinţă mărturisi Domnului păcatele ei. Ea înţelese că este oaia rătăcită pe care Bunul Păstor a căutat-o. De ce S-a folosit Domnul ca să o regăsească? De o floare care iubeşte lumina şi de o rază de soare care a pătruns prin fereastră. Puţin câte puţin, ea însăşi deveni o rază de soare. Comportamentul ei şi afecţiunea pe care o manifesta, i-a bucurat pe toţi cei care o înconjurau.