Tu m-ai prins de mână...

   Radu plângea.

   Dacă ar fi fost mai atent!

   Alaltăieri a alergat pe stradă după minge și nu a văzut mașina... Și acum se afla aici la secția de copii în spital, iar picioarele îl dureau rău de tot. Își ascunse capul în perna albă, căci Silvia nu trebuia să-i vadă lacrimile. Silvia se afla în patul alăturat și era cu doi ani mai mare decât el, iar Radu se rușina puțin că plângea.

   Dar Silvia observase deja de mult timp acest lucru.

   Oare va râde de el?

   Nu, Silvia avusese și ea dureri zile întregi și putea să-și imagineze cum se simțea el. De aceea întrebă plină de compasiune:

   - De ce plângi, Radu? Te doare așa de rău?

   Băiatul dădu doar din cap, și Silvia se gândi: „Trebuie să-i distrag puțin atenția!“ Ea se gândi puțin și apoi îl întrebă:

   - Ai mers vreodată la o școală duminicală?

   - Nu, nu știu deloc ce este o școală duminicală, răspunse Radu.

   - Nu ai auzit niciodată despre Domnul Isus?

   - Nu, explică Radu.

   - Ah, ce păcat, se miră Silvia, atunci înțeleg bine de ce ești așa de trist. Dar dacă dorești, îți povestesc despre dragostea lui Dumnezeu și cum Dumnezeu a promis mântuirea, cum a venit Domnul Isus ca și copil pe pământ și patul Său a fost o iesle, cum a binecuvântat copiii, cum a vindecat pe mulți bolnavi de durerile lor, cum a mângâiat pe mulți îndoliați, iar pe toți, care au venit la El și au chemat Numele Său, i-a făcut fericiți. Și cum a murit la final pe crucea de la Golgota, pentru a face ispășire pentru păcatele noastre. Cum a înviat a treia zi și după patruzeci de zile a mers în cer și acolo este acum preocupat să-i ajute pe cei nefericiți și pierduți și să-i facă fericiți.

   - Da, spuse ea aproape fără răsuflare, aici în spital a făcut fericiți pe mulți copii. Și toți știu acum că El este Mântuitorul și Salvatorul lor.

   - El i-a făcut foarte fericiți...? Vine încoace în vizită? întrebă curios Radu.

   - Domnul Isus este întotdeauna la noi, chiar dacă nu Îl putem vedea, îl asigură Silvia.

   - Dar eu sunt prea mic, poate nici nu mă va vedea, se îndoi Radu. Dar știu ce am de făcut! Îmi voi întinde mâna afară din pat, atunci El va vedea că Îl aștept când va trece pe aici și va ști că doresc să mă facă și pe mine fericit.

   Astfel își întinse mânuța sa cât putu de mult afară din pat. Cuvintele Silviei l-au mângâiat evident și l-au umplut de speranță. Și curând adormi epuizat cu obrajii acoperiți de lacrimi și cu un zâmbet fericit pe față.

   Când o soră medicală intră în cameră, zări mânuța lui Radu atârnând afară din pat. Ea dori să o pună într-o poziție comodă pe pătura lui, dar Silvia obiectă:

   - Nu, vă rog lăsați mâna lui așa, el a întins-o special așa!

   - Dar pentru ce? se miră sora.

   Silvia îi explică.

   Tânăra femeie plecă tăcută din cameră, atinsă de credința celor doi copii. – Câteva zile mai târziu își deschise și ea inima Evangheliei.

   Dar dacă Silvia nu i-ar fi povestit lui Radu despre Domnul Isus...?