Slab şi totuşi tare (1)

     - Liesel, aici nu este deloc frumos! Mi-aş fi dorit ca noi doi, tu şi cu mine, să fi putut merge acasă!

     Liesel se sprijinea cu braţele grăsuţe de pervazul ferestrei şi îşi legăna puţin piciorul drept, lucru ce îl făcea cu mare plăcere.

     - Acasă! Ce-ţi veni! Acolo nu ne mai putem întoarce niciodată. Acasă nu mai este nimic, pe când aici este foarte frumos!

     Liesel avea dreptate, acasă nu mai era nimic. Obloanele verzi de la ferestre erau închise bine. De uşa joasă atârna un lacăt mare, iar pe o foaie albă de hârtie erau scrise cu litere mari, negre, cuvintele: „De închiriat!“ Nu, Karlchen nu se va mai putea întoarce niciodată în cuibuşorul moale şi cald. De când mama lor iubită nu mai trăia, nu mai exista un „acasă“ pentru cei doi copii orfani. Liesel nu simţea această lipsă. Ea stătea foarte sigură de sine pe cele două picioruşe grăsuţe ale ei. I se părea doar foarte caraghios faptul că toată ziua putea să mănânce chifle şi prăjitură. Şi când clopoţelul de la uşa magazinului făcea „ting“, Liesel venea alergând şi îi înmâna doamnei brutărese pungile. Ştia foarte bine dacă trebuia să o ia pe cea mare sau pe cea mică. Adesea o auzea pe mătuşa vorbind despre ea şi despre frăţiorul ei: „De fată îmi place, este solidă, curând mă va putea ajuta, dar băiatul... el îmi va deveni o povară, este cu adevărat un «papă-lapte».“

     De atunci, Liesel a ştiut că ea valorează mai mult decât Karlchen. Pentru că tocmai îşi aşezase căpşorul pe umărul ei şi vorbea mereu despre casa lor, un fior îi trecu prin umăr şi spuse cu un aer de superioritate:

     - Ştii ce eşti tu, Karlchen? Un „papă-lapte“ eşti! Dar te voi ajuta eu să o scoţi la capăt!

     Liesel era întotdeauna veselă. Când unchiul brutar înjura şi ţipa, Karlchen se strecura tremurând într-un colţ. Dar Liesel stătea în faţa lui ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic şi îl privea râzând. Ea nu observa că mătuşa nu o lua niciodată în braţe sau nu îi dădea un sărut, cum făcea mama ei. De asemenea, mătuşa nu se ruga cu ea; Liesel mai ştia încă rugăciunea de seară, pe care o spunea mama ei. Aceasta o spunea împreună cu fratele ei mic în fiecare seară, şi astfel totul era în regulă.

     La inima lui Karlchen însă rodea dorul de casă. El nu înţelegea acest lucru, el simţea doar că îl durea. Nu îşi dorea prăjituri, doar o bucată de pâine uscată ca acasă la mama lui şi cineva să se uite la el doar o dată aşa cum făcea ea; să-l ia în braţe şi să-i dea un sărut, cum făcea mama sa. Nu putea însă spune nimănui aceasta, căci toţi îl numeau „papă-lapte“. Şi Liesel îl numea aşa, iar lui nu-i plăcea să audă aşa ceva. Ea nu-i dorea răul, Liesel era bună cu el. Dar totuşi este trist să fii un „papă-lapte“ şi să nu poţi merge acasă.

     Acasă la mama, Karl şi Liesel au mers la aceeaşi şcoală. „Aici nu se poate“, a spus mătuşa. Karlchen a fost foarte înspăimântat; aici trebuia să stea fără Liesel printre băieţii gălăgioşi. Unchiul însuşi îl dusese la şcoală. O, ce mulţi băieţi erau acolo! Şi toţi se uitau la el. Unii râdeau, iar alţii, care îl cunoşteau, au şoptit: „Papă-lapte“. Tânărul învăţător îi dădu prietenos mâna. Karlchen îl privi cu teamă; desigur, învăţătorul va observa imediat, că el este un băiat nevoiaş şi prost. Învăţătorul îi arătă locul său. Trebuia să stea foarte aproape de învăţător. Când învăţătorul îi întâlni privirea temătoare, îi mângâie liniştindu-l creştetul capului. Dar acest lucru a fost rău pentru Karlchen, pentru că imediat a început să plângă. Atunci, toţi băieţii au început să chicotească şi l-au numit „papă-lapte“.

     Cu cât Karlchen mergea mai mult la şcoală, cu atât mai rău era pentru el. Era într-adevăr un băiat prost, dar tânărul învăţător dorea totuşi ca el să înveţe ceva. Dacă la început câştigă inima copilului prin amabilitatea sa, cu timpul deveni nerăbdător şi încercă să obţină totul prin severitate. Învăţătorul nu observa cum copilul, temându-se tot mai mult, era tot mai încurcat. În clasa lui erau 70 de copii. Cum ar fi putut să acorde atenţie fiecăruia în parte? Iar când orele se terminau – ah, copiii pot fi aşa de groaznici în totala lor lipsă de gândire – Karlchen era ţinta tachinărilor, a bulgărilor de zăpadă şi adesea şi a glumelor proaste. Când ajungea acasă, mătuşa îl certa din cauza tuturor găurilor, rupturilor şi petelor, pe care alţii le făcuseră la hainele sale. La acestea se adăugau toate liniile roşii, pe care învăţătorul le făcea în caietele sale. Nimeni nu putea afirma, că mătuşa proceda nedrept certându-l şi pedepsindu-l pe micuţul Karlchen, nimeni decât doar Acela care ştie că orice dreptate fără dragoste devine nedreptate.

     Liesel făcea pentru fratele ei tot ce putea. Spăla unele pete sau ştia să discute cu mătuşa pe un ton aşa de vesel, încât aceasta uita cu totul de pedeapsă. Dar cu toate acestea, ea nu putea alunga norii care învăluiau tot mai mult inima sa mică şi timidă în ceaţa gri a fricii. Astfel, băiatul ajunse la trista certitudine că era un „papă-lapte“, pe care nu îl iubea nimeni şi care peste tot era în calea altora.

     „Astăzi a venit iarăşi unul nou“, se putea auzi într-o zi la şcoală. În prima pauză, toţi se îngrămădiră în jurul celui nou. Numai Karlchen se mulţumi cu o privire timidă din depărtare. În a doua pauză, curiozitatea era deja satisfăcută, iar cel nou stătea singur. Era un băiat palid, înalt. Braţele sale ieşeau mult de sub mânecile strâmte ale jachetei. La coate se vedeau petice mari. Karlchen stătea într-un colţ din curtea şcolii şi mesteca din chifla sa. În acelaşi timp se uita nemişcat la cel nou. Era totuşi ciudat, de ce nu-şi mânca pacheţelul? Karlchen mestecă tot mai încet. Era adâncit în gânduri. Oare cel nou nu ştia că vor urma imediat alte cursuri?

     - Este un „coate-goale“! Nici măcar nu are pacheţel la el, spuse un băiat care tocmai trecea pe lângă Karlchen.

     Karlchen ţinea chifla din care muşcase în mână şi se uita ţintă la „coate-goale“. Simţi un impuls minunat al inimii, pe care nici el nu îl înţelegea. Chifla din care muşcase, îi tremura în mână. Îşi imagină cum s-ar putea strecura şi cum i-ar putea întinde lui „coate-goale“ chifla. Apoi ar fugi repede mai departe şi ar privi cum el va muşca din chiflă! Ar trebui să fie ceva frumos! Dar era imposibil. „Coate-goale“ era aşa de înalt! Avea pumni puternici şi o faţă pe care se citea obrăznicia. Nu, Karlchen nu îndrăznea să se apropie de el, acest lucru era imposibil.

     Cursurile începură iarăşi. Karlchen stătea la locul lui şi îl privea pe învăţător. Dar nu era deloc atent. Se gândea tot mereu că de fapt „coate-goale” era aşa de slab, pentru că îi era foarte foame.

     - Unde eşti iarăşi cu gândurile? De ce nu eşti atent? Recită poezia!

     Învăţătorul era foarte supărat, îl scutură pe Karlchen de braţ şi mormăi ceva despre „un adormit prost“.

     Karlchen stătea în picioare palid de groază. Ştiuse aşa de bine poezia! Liesel îl ascultase de câteva ori. Dar acum nu mai ştia nimic, nici măcar un cuvânt. Ah, dacă învăţătorul nu ar fi fost aşa de furios, poate ar fi observat ceva din teama lui Karlchen. Învăţătorul era convins că „ştrengarii leneşi“ îi poţi pune pe învăţat numai prin bătaie.

     Când Karlchen se strecură din şcoală cu spatele ce-i pricinuia durere, îşi dori să fie foarte mic, aşa de mic cât şoricelul care tocmai ţâşni înaintea picioarelor sale într-o gaură minusculă. Tot aşa ar fi vrut şi el să se ascundă de toate feţele batjocoritoare ale băieţilor. Tocmai când îşi dorea aşa de mult acest lucru, îl văzu pe înaltul „coate-goale“ alături de el. El îl privi pe micul Karlchen de sus până jos şi spuse plin de compasiune:

     - Primeşti adesea astfel de bătăi?

     Karlchen afirmă dând din cap şi oftă.

     - Ce grosolan, spuse lunganul.

     Karlchen înţelese numaidecât că se referea la învăţător. Această compasiune îi făcu bine. Fără să vrea îşi duse mâna în geantă şi apucă chifla. În timp ce îl privea timid şi rugător pe lungan, spuse încet:

     - Vrei această chiflă?

     - De ce nu? râse lunganul şi muşcă cu poftă cu dinţii săi albi din chiflă.

     Faţa lui Karlchen se lumină de bucurie. O astfel de foame el nu cunoştea. La mătuşa primea totdeauna peste măsură de mult de mâncare.

     - Mâine îţi voi aduce mai mult, spuse Karlchen. Îţi este tot timpul foame?

     - Da, totdeauna mi-e o foame de lup!

     Faţa lui Karlchen strălucea. Ştia bine că era un „papă-lapte“, dar ştia tot atât de bine că băiatul cel mare de lângă el era un „coate-goale“, pe care îl putea ajuta! Ce frumos!

     - „Papă-lapte“ şi „coate-goale“ ţin unul la altul! Exemplare splendide ale omenirii!

     Un ciomag zbură printre picioarele lui Karlchen, încât acesta se împiedică şi căzu. Se ridică repede şi îl văzu pe noul său prieten în mijlocul unei mulţimi de băieţi într-o încăierare sălbatică. Faţa îi era roşie ca focul de mânie. Pumnii păreau să-i fie dotaţi cu putere de uriaş. Când cei doi adversari principali ai săi fură puşi la pământ, se uită în jur după Karlchen.

     - Vino încoace, puştiule, să mergem împreună. Să nu crezi că îmi pasă de glumele proaste ale unor astfel de „gură-cască“! – Ţi-e frică de mine? Ei, ţie nu-ţi fac nimic, eşti mult prea minuscul pentru mine. Şi care dintre voi îi va face vreun rău puştiului, aceluia îi voi rupe toate oasele în două!

     Pentru Karlchen începu acum o nouă viaţă. Prietenul său Otto Franske părea într-adevăr să aibă o foame nepotolită. Liesel trebuia să ajute la potolirea acesteia cerând de la mătuşa prăjituri şi chifle vechi. Pe lângă aceasta, Karlchen economisea rupându-şi de la gură unele bunătăţi, căci plăcerea de a-l vedea pe Otto mâncând era prea mare. La şcoală, toţi spuneau că Otto ar fi un băiat rău. Şi învăţătorul părea să fie de aceeaşi părere, dar Karlchen nu observa nimic din aceasta. Lui i se părea minunat să se lase ocrotit. Când Otto îşi punea braţele lui lungi în jurul gâtului său, în inima sa simţea un sentiment de mândrie, de dragoste şi de bucurie. Credea că ar fi capabil de cine ştie ce faptă vitejească, ar fi fost de acord să meargă chiar prin foc pentru Otto.

     Într-o zi, Karlchen veni acasă foarte agitat, căci Otto îi spusese:

     - Mâine vii cu mine la şcoala duminicală. La 13:30 să fii la colţ, auzi?

     - Şcoală duminicală, ce este asta? întrebă Karlchen plin de teamă. Avusese parte de destulă teamă şi necazuri la şcoală în ultimele şase zile ale săptămânii.

     Otto râse:

     - Nu-ţi fie frică, acolo nu se dau bătăi şi nici nu este necesar să fii atent. Este ceva evlavios, ştii, iar domnişoara este renumită.

     - Pot să stau lângă tine?

     - Desigur, unde de altfel? Este frumos acolo, la şcoala duminicală şi ne distrăm bine. Adu câteva bomboane cu tine, le mâncăm când domnişoara se uită în dreapta; când se uită în stânga, atunci suntem atenţi, căci în stânga stau eu!

     Gândul la şcoala duminicală îl făcu pe Karlchen să adoarmă greu. Ar fi dorit să nu se ducă. Dar Otto dorea să meargă. Duminica, ceasul de abia bătuse ora unu, şi Karlchen stătea deja la colţul străzii cu inima tremurândă şi cu o pungă de bomboane în mână. Pe la 13:30, Otto veni agale. Când îl văzu pe Karlchen şi punga, dădu din cap pentru a saluta, îşi umplu gura cu câteva bomboane şi băgă punga în buzunar. Binevoitor îi permise lui Karlchen să-l ia de mână, fapt pentru care acestuia i se părea a fi încurajat şi ocrotit.

     La început, se părea că noul venit, Karlchen, va rămâne total neobservat în marea ceată de copii. Toţi se înghesuiau, dădeau din coate, râdeau, pălăvrăgeau, până când tot mai multe doamne şi domni sosiră în sală; deodată, Otto îl lăsă de mână. Cu un brânci puternic îşi făcu drum liber, se îndreptă spre o doamnă tânără şi spuse:

     - Bună ziua, domnişoară, aici este unul nou.

     Karlchen trebui să vină tot mai aproape până ajunse la domnişoara, căci Otto dădea din mâini aşa de tare şi ameninţător, încât ascultă imediat.

     Domnişoara se aşeză.

     - Pe cine îmi aduci? îl întrebă pe Otto, în timp ce îl trase spre ea pe Karlchen, care era roşu ca focul şi plin de teamă.

     - Pe „papă-lapte“, râse Otto cu obrăznicie.

     Băieţii din apropiere râseră. Ochii blajini, temători ai lui Karlchen se umplură încet de lacrimi grele.

     - Otto! strigă domnişoara Hedwig pe un ton, la care Otto cel obraznic se înroşi şi spuse pe un ton ceva mai scăzut:

     - Se numeşte Karl Rohl.

     - Tu nu eşti un „papă-lapte“, micuţule Karlchen, spuse domnişoara Hedwig. Şi pentru că ea îl privea pe băiat cu atâta căldură, el nu putu opri ca lacrimile să se rostogolească tot mai repede în jos.

     - Ştii cine eşti tu, Karlchen? Tu eşti unul dintre copiii care trebuie să vină la Mântuitorul, pentru că Mântuitorul îi iubeşte şi vrea să-i binecuvânteze. De ce mă priveşti plin de teamă? adăugă ea râzând, şi eu vreau să te iubesc.

     I se părea că visează. Nimeni nu îi vorbise aşa de când mama lui nu mai trăia. Nu auzi mult din ceea ce domnişoara le spuse copiilor în următoarea jumătate de oră. Stătea doar şi o privea. Şi de câte ori rostea numele „Isus Hristos“, se gândea că acesta era Mântuitorul care îl iubea.

     - Ei, cum a fost? Frumos, nu? îl întrebă Otto imediat ce se aflară pe stradă. Karlchen încuviinţă.

     - Mergem în fiecare duminică, da?

     Otto fluiera melodia ultimului cântec, pe care tocmai îl cântaseră. În fiecare duminică era puţin cam mult, dar... de ce nu?

     - Din partea mea, da, spuse el cu aer de superioritate, dar trebuie să aduci cu tine totdeauna ceva dulce.

     De atunci, cei doi prieteni mergeau în fiecare duminică împreună la şcoala duminicală. Domnişoara Hedwig se bucura că „băiatul ei rău“, Otto cel înalt, începu să vină dintr-o dată regulat la şcoala duminicală. Adeseori ea îi mângâia micuţului Karl părul cu gingăşie şi se gândea: „Ce ciudat! Acest copilul sfios şi prost are o aşa influenţă asupra sălbaticului ştrengar!“ Într-adevăr, Karl părea să fie prost. Niciodată nu dădea un răspuns corect. Dar domnişoara Hedwig îl iubea foarte mult. De ce? Ea însăşi era plină de viaţă şi predase clasa cu fete mici, pentru că îi iubea pe băieţii sălbatici. Iar Karlchen s-ar fi potrivit mai bine printre fete. Dar ea îl iubea şi gata, iar această iubire a fost cheia pe care Domnul i-a dat-o pentru a deschide această inimă de copil pentru dragostea Sa.

     Lunile treceau. Karlchen era numit tot „papă-lapte“. Nimeni nu observa însă ce se petrecea în inima sa, ce încolţea şi îmbobocea acolo. Era o plantă minunată, gingaşă, care creştea. Domnişoara Hedwig se minuna uneori de strălucirea luminoasă din ochii lui Karl. Oare a fost întotdeauna acolo? Apoi prin mintea ei treceau atâtea gânduri despre puterea lui Dumnezeu, care tocmai în slăbiciune devine tare, despre dragostea care este tare ca moartea. Dar acestea erau doar gânduri, căci la Karlchen nu se potriveau deloc! Odată când ochii strălucitori se uitară iarăşi la ea, îşi puse deodată braţele în jurul gâtului său: „Karlchen, trebuie să începi să-i spui Mântuitorului ce gândeşti, totul, auzi?“ Karlchen se făcu roşu ca focul. Simţi că toţi băieţii se uitau ţintă la el, iar el nu înţelegea la ce se referea domnişoara Hedwig. Dar când seara Liesel şi cu el spuseră rugăciunea pe care îi învăţase mama, trebui să se gândească iarăşi la cuvintele domnişoarei Hedwig. Şi pentru că de fapt nu ştia ce ar trebui să-i spună Mântuitorului, rămase încă un timp cu mâinile împreunate şi privi afară prin fereastra cămăruţei lui. Stelele sclipeau aşa de limpede şi clar, încât nu putea fi foarte departe până acolo sus. Cum cântaseră oare astăzi?

Isus străluceşte mai frumos,

Isus străluceşte mai curat,

Decât toţi îngerii din cer.

     Liesel sforăia deja. Dar Karlchen nu putea dormi, pentru că stelele sclipeau aşa de minunat. Deodată Karlchen a ştiut ce să-i spună Mântuitorului! Îi va spune că El este mai frumos decât toate stelele şi Îl va ruga să-l iubească. „Ah, Mântuitorule iubit, Otto îmi este aşa de drag, şi Liesel, şi doresc să locuiesc unde locuieşte mama, Tu poţi să faci acest lucru, Mântuitorule!“ Apoi, Karlchen închise ochii şi adormi.

(Se continuă în Februarie)