Pelerina tatălui

   Pe vremea când eram o fetiţă de câţiva anişori, am primit permisiunea să-mi petrec o după-amiază întreagă la bunica din satul vecin. Ne-am bucurat mult împreună şi îmi amintesc cu plăcere de acele ore frumoase.

   Îmi amintesc foarte bine şi de drumul spre casă.

   După ce am cinat cu bunica, dintr-o dată a venit o furtună mare. Fulgera, tuna şi ploua foarte tare. Furtuna a ţinut câtva timp.

   - Copilă, a spus bunica, cum vei merge în seara aceasta acasă?

   Chiar în acea clipă a apărut tatăl meu în cameră. Voia să mă ducă acasă. Purta o pelerină lungă şi largă. După ce ne-am luat rămas-bun, tata şi-a descheiat pelerina şi mi-a spus:

   - Vino, furişează-te aici, sub pelerină!

   M-am furişat sub pelerina tatălui, i-am prins mâna şi am ieşit în ploaie.

   Desigur, nu puteam vedea nimic. În jurul meu era întuneric beznă. Dar nici nu era nevoie să văd. Tata mă ducea de mână, iar tata ştia calea şi o putea vedea. Nu era suficient atât? Putea să fulgere şi să tune!

   După un timp, tata s-a oprit, a descheiat pelerina şi... am fost acasă. Mama m-a luat în braţe. Eram în camera noastră frumoasă şi caldă.

   Tata m-a dus acasă.

   Unde altundeva m-ar fi putut duce?

   În viaţă, copiii lui Dumnezeu sunt expuşi unor furtuni şi pericole. Probabil, deseori se tem. Dar Tatăl lor ceresc îi conduce cu bine cu mâna Sa puternică spre ţinta minunată: Casa cerească a Tatălui.