Să aruncăm acum o privire pe străzile oraşului
Napoli! Ca în toate timpurile, pe străzile pline mişună oameni pe jos şi cu trăsuri.
Într-o trăsură, care se poate vedea zi de zi în oraş, stă iarăşi doamna
îmbrăcată în doliu, doamna Amalfi, mama Giuliettei. Ce a condus-o înapoi la
Napoli, cititorii vor ghici.
Din acea clipă, când a pătruns la urechea ei
vocea de copil cristalină care striga: „Flori frumoase, proaspete!“, s-a
întărit mai mult în inima ei convingerea că totuşi copilul ei ar mai putea fi
în viaţă. Zi şi noapte răsunau acele cuvinte în inima ei. Imediat ce războiul
i-a permis o nouă călătorie, nu a mai fost nimic în stare să o reţină pe doamna
Amalfi în Florida. Ea urmă pornirea din inima ei şi călători spre Napoli. Aici
mergea zilnic pe străzi în speranţa să audă de pe buzele acelei mici vânzătoare
de flori strigătul dorit: „Flori frumoase, proaspete!“ Dar oricât de multe
glasuri se auzeau, urechea mamei îndoliate nu auzea nicidecum acele sunete
dulci, după care inima ei tânjea. Numai în visurile ei i se părea adesea că
obrazul proaspăt al unui copil drăguţ se atinge de al ei şi că fetiţa care
vindea flori îşi întinde mâinile spre ea cu strigătul duios: „Mamă, mamă!“
Aşa trecu iarna uşoară în Italia, fără ca
aşteptările ei să se îndeplinească. Toate cercetările după copilul iubit se
dovedeau fiind lipsite de succes.
Primăvara cu farmecul ei, dar şi cu zilele
ei apăsător de calde izbucnise, şi străinii nenumăraţi, care în timpul lunilor
de iarnă trăiseră în Napoli, plecau acum pentru a căuta în munţi aer curat. Şi
doamna Amalfi şi sora ei Julia s-au hotărât în sfârşit pentru o asemenea
schimbare.
Când căldura deveni atât de insuportabilă,
încât le dăuna sănătăţii, văduva cedă rugăminţii surorii ei să caute o zonă la
ţară unde aerul era mai răcoros. Surorile l-au rugat pe un cunoscut să le
închirieze la ţară într-o zonă liniştită o casă de ţară mică, frumoasă, iar
după ce acesta găsi aşa ceva, porniră în călătorie.
Clădirea în care doreau să locuiască peste
vară, se afla la poalele unui munte, care aparţinea de un lanţ muntos întins.
Priveliştea era deosebită, aerul era curat şi proaspăt.
Încântate de frumuseţile împrejurimii noi
pentru ele, cele două doamne au folosit deja prima zi pentru o excursie în
munţi. Foarte mulţumite de ceea ce văzuseră, s-au întors seara târziu înapoi în
locuinţa lor. Julia şi-a căutat repede camera ei de dormit pentru a se odihni;
doamna Amalfi însă nu putea dormi.
Deschise fereastra. Luna plină plutea maiestuos
pe cerul întunecat. Razele ei argintii se revărsau peste straturile împodobite
cu flori frumoase ale grădinii. Nu era o minune că văduva se pierdu în tot
felul de vise. Pământul era aşa de frumos, şi totuşi, câtă suferinţă ascundea
el! Amintirea soţului ei drag, pe care moartea l-a smuls aşa de timpuriu de lângă
ea, a fost alinată de gândul la trecerea lui liniştită într-o lume mai bună.
Dar unde era fiica ei iubită, Giulietta? Necunoaşterea îngrozitoare despre
soarta copilului era mult mai rea decât să aibă siguranţa că ea nu se mai afla
printre cei vii. Căci atunci era în cer şi la adăpost acolo pentru veşnicie.
Dar aşa cum am observat deja, ea era
convinsă că fetiţa ei mai trăia. Acest gând îi devenise certitudine printr-o
întâmplare deosebită. Cu o săptămână înainte de plecarea spre Napoli făcuse
încă o dată o călătorie la Arno în Florenţa. Privirile ei au urmărit triste
valurile, în adâncul cărora micuţa Giulietta trebuie că îşi găsise mormântul.
Un zgomot în apropierea ei, care s-a iscat prin debarcarea unei bărci, o trezi
din reveriile ei. Privirea ei căzu pe faţa unui marinar tânăr, în care îl
recunocu pe fratele supraveghetoarei ei de mai de mult Amalia Tita, şi anume
acela despre care se spunea că a murit cu sora lui şi cu Giulietta.
Imaginează-ţi surprinderea ei! Imediat strigă numele lui, dar marinarul, care
fără îndoială o recunoscu pe doamna care stătea la mal, părăsi repede barca şi
se îndepărtă în grabă. Adânc mişcată se grăbi spre casă, îi împărtăşi surorii
ei întâlnirea ciudată şi o imploră cu lacrimi să creadă adevărul celor spuse şi
să împartă cu ea speranţa că îşi va regăsi într-o zi copilul.
Aceste întâmplări pătrundeau în acea seară
cu putere de nestăvilit în inima femeii îndoliate. În timp ce stătea cugetând
la fereastră şi se uita la florile luminate în alb de razele lunii, toate imaginile
din căsnicia ei şi a timpului trist de după aceea trecură prin faţa ochiului ei
spiritual. De ce îl consideraseră pe marinarul Achilles ca fiind mort, dacă nu
urmăreau cu această inducere în eroare un plan ascuns? Ea îl văzuse viu, era
convinsă de aceasta. Şi el o recunoscuse când i-a strigat numele.
Ce trebuia să creadă din toate acestea? Îşi
aducea bine aminte de ura soacrei ei, precum şi de tristeţea falsă din cauza
copilului, care probabil mai trăia. Dar unde era Giulietta? Şi la cine era ea?
Să fi ajuns copilul în vreo mănăstire? Aceste gânduri umpleau inima femeii cu
durere de nedescris. Se aruncă pe genunchi. În timp ce striga la Dumnezeu
pentru putere în necazul ei, se ruga fierbinte ca, dacă micuţa se mai afla
totuşi în viaţă, El să o păzească şi să-i salveze sufletul pentru Isus.
Suspinele ei urcară la tronul de har şi nu
rămaseră neauzite. Încet, încet se întoarse o pace adâncă în inima apăsată. La
sfârşit a putut să pună cu încredere copilărească toate dorinţele şi speranţele
ei în mâna puternică a Domnului şi Mântuitorului ei. Înviorată s-a ridicat, a
închis fereastra şi s-a pus în pat, în timp ce deja lumina palidă de amurg a
dimineţii vestea începutul unei noi zile.
(Se continuă în decembrie)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu