Doi milionari

   Nu ne văzuserăm de ani de zile, vechiul meu prieten de şcoală Arthur şi cu mine, şi eu îl uitasem de fapt. Dar într-o zi am primit o vedere de la el din localitatea mea, în care scria că se afla acolo într-un hotel şi dacă nu vreau să merg la el şi să-l vizitez.

   Am dat curs cu plăcere invitaţiei, pentru că mai demult am fost apropiaţi unul de altul. Am avut o discuţie interesantă. Prietenului meu îi mersese bine în lume. În tinereţe nu reuşise în privinţa serviciului. De aceea plecase în California, pentru a-şi căuta norocul la instalaţiile de spălare a aurului de acolo. Cum spunea, îl găsise. Cu primul său salariu îşi cumpără teren, iar când se descoperi că terenul conţinea aur, îl vându la un preţ mai ridicat. Aşa făcu mai departe. Recent se retrase total din viaţa de afaceri, vânduse totul şi banii săi îi transformă în bonuri valorice.

   - Aceasta este averea cea mai sigură, spuse el în timp ce îmi arătă o legătură de astfel de hârtii. Nu am nici casă, nici teren, dar am bonurile valorice. Când am nevoie de bani, scad ceva din cupoanele de dobânzi.

   - Dar, i-am spus eu, hârtiile tale de valoare nu au nicio valoare veritabilă. Nu este nimic mai mult decât hârtie, şi ce stă scris pe ele sunt promisiuni. Ce faci atunci când cel care îţi face promisiuni, dă faliment?

   - Este imposibil, spuse Arthur, cum tu însuţi ştii destul de bine. Statul nostru nu dă faliment.

   - Oricum ar fi, am continuat eu, trebuie să accepţi că numai datorită încrederii tale eşti milionar. Averea ta este fără valoare, dar tu te încrezi că cel care promite plata, în cazul tău statul, la timpul potrivit îţi va plăti.

   - Exact, spuse prietenul meu râzând. Eu sunt bogat, deoarece cred. Şi atât timp cât statul pune ca arvună bogăţia sa şi onestitatea sa, nu mă voi îndoi de bogăţia mea.

   - Şi eu sunt bogat, deoarece cred, i-am răspuns. Înţelegi la ce mă refer?

   Dar am constatat că nu înţelegea. Cu toată bogăţia sa nu găsise adevărata bogăţie.

   Am vizitat în aceaşi zi pe un al doilea milionar, tot un fost coleg de şcoală. Dar pentru a mă întâlni cu el, a trebuit să merg la un cămin de bătrâni în loc de un hotel elegant. Georg fusese unul dintre cei mai buni elevi, şi devenise un bărbat destoinic. Dar „Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte“. Adevărul acestor cuvinte a trebuit să-l vadă din belşug Georg în viaţa sa. Multe greutăţi l-au întâmpinat pe cale, iar acum se afla cu sănătatea deplorabilă într-un cămin de bătrâni.

   În ce consta atunci bogăţia lui? Ca Arthur, nu poseda nici casă, nici teren, tot numai o legătură de promisiuni. Când i-am povestit de vizita mea la prietenul nostru comun de şcoală, a scos o Biblie mult folosită de sub pernă şi a pus-o în faţa lui.

   - Prietene, spuse către mine, şi eu sunt milionar. Oamenii mă numesc sărac, dar eu posed mai mult decât milioane. Mi se pare uneori că Biblia ar fi fost scrisă numai pentru mine. Găsesc în ea mai mult de trei mii de promisiuni minunate, cărora nu doresc să le simt lipsa pentru niciun ban din lume. Pentru că aceşti bani ar trebui să-i las în curând aici, dar promisiunile, pe care le posed, hârtiile mele valorice, merg cu mine peste mormânt. Ele nu pot să-şi piardă valoarea, căci îmi sunt date de Acela, Căruia îi aparţine pământul, da, tot universul.

   Doi milionari şi amândoi bogaţi prin credinţa lor! Unul, pentru că se încrede în cârmuirea ţării sale, altul, pentru că încrederea sa se bazează pe Dumnezeul cel viu. Unul bogat în lucruri care poate să le piardă în fiecare zi, altul bogat cu o moştenire care este inviolabilă şi de neveştejit. Unul bogat pentru un timp scurt, altul bogat cu o avere care îi rămâne pentru veşnicie.

   Care este cel mai bogat dintre cei doi? Poate spui: Al doilea va fi cândva. Eu răspund: Nu, el este deja astăzi. Pentru că prin credinţa în promisiunile lui Dumnezeu, slava cerului, Domnul slavei este deja astăzi partea lui, de care se bucură cu o bucurie de nespus.