Floare parfumată

   A fost odată o fetiţă chineză, care se numea „Floare parfumată“. Familia sa, prietenele sale şi ea însăşi se închinau în faţa unui stâlp de piatră. Acesta era un idol adevărat, cu ochi, dar nu putea să vadă. Mâinile lui nu puteau să ajute, iar urechile lui nu puteau să audă rugăciunile. El nu putea deci să ajute, pentru că nu trăia. Şi totuşi, familia chineză se îndrepta spre el când era în necaz şi îi aducea daruri.

   Un misionar veni în această ţară, şi fetiţa ascultă istorisirile despre Isus, Fiul lui Dumnezeu. Află cum El a venit din cer pe pământ, cum El a vindecat bolnavi şi a iubit copiii.

   În timp ce misionarul istorisea, inima „Florii parfumate“ se umplu cu mare dragoste pentru acest drag Domn Isus. Dar când auzi cum El a fost pedepsit în locul nostru, cum a murit pe cruce, pentru ca astfel tuturor să le poată fi iertate păcatele şi greşelile, plânse să i se rupă inima.

   Misionarul a oprit curând lacrimile fetei. Domnul Isus nu doar a murit, ci Dumnezeu, Tatăl Său, L-a înviat dintre morţi. Acum este iarăşi în cer, iar de acolo priveşte la noi jos şi ne iubeşte.

   Aceasta este vestea bună, minunată, pe care o putem citi în Evanghelie şi pe care trebuie să o vestim tuturor popoarelor: Domnul Isus trăieşte pentru voi în cer, El vă poate salva şi ocroti, şi El vrea să vă ajute în fiecare zi.

Domnilor, ce trebuie să fac

„Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?... Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit tu şi casa ta.“ (Faptele Apostolilor 16.30, 31)

Steaua luminoasă

   În timpul ultimului război mondial, în America a fost obiceiul ca fiecare familie, care avea un fiu în război, să pună o stea luminoasă în fereastră.

   Într-o seară, un bărbat se plimba cu băieţelul lui pe străzile New York-ului. Micuţul privea cu interes luminiţele din ferestre.

   De fiecare dată, când vedea o casă cu o stea, bătea din palme. În timp ce treceau astfel prin faţa caselor, striga:

   - O, uite, tată, şi acolo o casă, care are un fiu în război! Şi acolo încă una! Şi acolo una cu două stele! Uite, acolo este o casă, care nu are stea!

   În sfârşit au ajuns la un loc unde nu erau case. Pe cerul întunecos se vedea luceafărul-de-seară, care lumina strălucitor. Băieţelul îşi ţinu respiraţia:

   - O, uite, tată, exclamă el, cu siguranţă, L-a dat şi Dumnezeu pe Fiul Său, căci şi El are o stea în fereastra Lui!

   Într-adevăr, Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică“ (Ioan 3.16).

Biblia – Cuvântul lui Dumnezeu

Eu sunt Biblia – CARTEA

Eu sunt cartea lui Dumnezeu

2 părți – 66 cărți

40 scriitori – în timp de 1600 ani

Cu toate acestea sunt numai O carte

Subiectul meu mare: HRISTOS

De ce este Biblia Cuvântul lui Dumnezeu!

Moise a fost primul scriitor al Bibliei. Citim de câteva ori că Dumnezeu i-a dat lui Moise însărcinarea să scrie într-o carte (adică într-un sul de carte) despre lucruri care s-au întâmplat. Poporul Israel a avut dreptul să strângă și să păstreze cu grijă diferitele cărți ale Vechiului Testament al Bibliei. Vechiul Testament a fost încheiat cu aproximativ 400 de ani înainte de nașterea lui Hristos. Abia după viața pământească a Domnului Isus au fost scrise cărțile și epistolele Noului Testament. Toate cărțile au fost finalizate la aproximativ 100 de ani după nașterea lui Hristos.

Moise a trăit cu ca. 1500 de ani înainte de nașterea lui Hristos. Ca urmare, putem spune că Biblia a luat ființă într-o perioadă de 1600 de ani.

Bărbații, pe care i-a folosit Dumnezeu pentru a scrie Cuvântul Său, au fost foarte diferiți. Unii au fost bogați, alții dimpotrivă săraci. Unii au fost foarte instruiți, alții n-au învățat nimic.

Printre scriitori s-au aflat: un mare funcționar de stat, unul care făcea corturi, un vameș, un țăran, un medic, un muzician, un păstor și chiar câțiva împărați. Cei mai mulți scriitori nu se cunoșteau unii cu alții. De asemenea unii au fost deja morți înainte ca alții să se nască.

Ei au scris doar mesajul pe care Dumnezeu li l-a dat. Unele părți au fost scrise în cetăți, altele în pustiu, iar altele în închisoare și în palat.

Un testament este un contract sau ultima dorință a cuiva.

În Vechiul Testament vedem contractul lui Dumnezeu. Acesta cuprinde voia lui Dumnezeu: EL a vrut să facă multe pentru poporul Său Israel. Dar acest lucru a fost posibil doar pentru că Dumnezeu a știut dinainte că Fiul Său va muri. De aceea există multe lucruri minunate în Vechiul Testament: aici găsim descris multe despre Dumnezeu și Domnul Isus. Îl vedem pe Domnul Isus mereu ca UNUL care va veni.

În Noul Testament, care a fost scris după moartea Domnului Isus, găsim pe deplin descoperită dragostea lui Dumnezeu față de toți oamenii: pentru că Dumnezeu vrea ca toți oamenii care sunt pierduți să fie salvați, să fie mântuiți prin Fiul Său, Domnul Isus, singurul Mântuitor al lumii. Dumnezeu pune doar o condiție: ca fiecare să își recunoască păcatele înaintea Lui și să creadă în lucrarea Domnului Isus - aceasta este crucea de la Golgota -, să creadă în Domnul Isus Însuși. Acesta ne arată că voia lui Dumnezeu a fost să mântuiască pe oameni și să dea binecuvântarea Sa aceluia care crede în Fiul Său, Domnul Isus, ca Mântuitor.

„Harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toți oamenii, a fost arătat.“ (Tit 2.11)

Încercarea

   - Mama, îmi trebuie două caiete noi; pot să mi le cumpăr? întrebă Mihai.

   - Sigur că da, ai propria ta pușculiță cu bani pentru asemenea lucruri. Ia de acolo cât îți trebuie.

   Mihai luă un leu și alergă la librăria domnului Paștiu de la colțul străzii, unde se găseau și lucruri pentru scris.

   - Șaptezeci de bani, băiatule, spuse amabil domnul Paștiu, primești treizeci de bani înapoi, și îi dădu trei monede înapoi.

   - Mulțumesc frumos, spuse Mihai și o luă la trap spre casă.

   Când a vrut să pună banii iarăși în pușculiță, ce văzu? În loc de treizeci de bani avea în mână o monedă de cincizeci de bani și două de zece bani! Fără îndoială, domnul Paștiu s-a înșelat și i-a dat înapoi șaptezeci de bani în loc de treizeci.

   Mihai se bucură. Pentru patruzeci de bani putea să-și cumpere gumă de mestecat, pentru că îi plăcea mult. Niciun om nu va observa. Și domnul Paștiu era desigur destul de bogat, avea un magazin mare, cu multe rafturi înalte, pline cu cărți; ce însemna pentru el patruzeci de bani? Până la urmă a fost vina lui, ar fi putut să fie mai atent când a dat restul.

   Dar imediat s-a anunțat conștiința lui Mihai: „Nu fă așa, Mihai! Du banii înapoi; nu îți aparțin!“

   În sfârșit ajunse la o decizie: Astăzi este deja prea târziu; nu mi-am făcut încă temele de casă. Mâine este timp destul. Cu o altă ocazie, când voi trece cândva pe la domnul Paștiu, voi pune lucrurile în rânduială.

   Mihai nu dormi în următoarea noapte așa de bine ca în altele. Nu s-a bucurat de rugăciunea sa înainte de a merge la culcare; și cu rugăciunea de dimineață nu a fost mult prea altfel; i se părea oarecum greu să spună amin...

   În următoarea dimineață de duminică la școala duminicală li s-a citit din capitolul șapte al cărții Iosua, unde este vorba despre furtul lui Acan. Învățătorul școlii duminicale, unchiul Vasile, le-a povestit copiilor istoria gravă cum Acan, după cucerirea Ierihonului, a șterpelit o parte din valorile luate ca pradă și le-a îngropat în cortul său, și cum apoi, pentru această faptă rea, a primit o pedeapsă grea, fiind omorât cu pietre atât el, cât și toată familia lui.

   Unchiul Vasile a adăugat la această povestire un îndemn serios:

   „Și voi, dragi copii, veți fi adesea încercați spre a face răul. Adesea sunt lucruri mici, nesemnificative, care par pe deplin inofensive. Dar feriți-vă exact de aceste lucruri mici, neînsemnate – de cele mai multe ori se începe cu ceva mic, când cineva, care se crede a fi un ucenic al Domnului, deviază într-o zi de la calea dreaptă în urmarea Domnului. În zilele noastre, oamenii nu mai consideră toate aceste lucruri așa de importante, așa de tragice, cum spun mulți. Dar nu cum apreciem noi oamenii un astfel de lucru, cum gândim despre el, ce considerăm că este el – ne place să vorbim de păcate mici – este hotărâtor, ci ceea ce spune Domnul Isus și cum apreciază El. Și la El păcatul este păcat!“

   Unchiul Vasile a întrebat apoi pe copii, dacă li s-a întâmplat vreodată o astfel de încercare.

   După ce s-au gândit puțin, mai mulți copii au spus:

   - Când mama vine de la cumpărături și ne dă nouă copiilor să împărțim câteva dulciuri, atunci aș dori să păstrez pentru mine porția cea mai mare...

   - Dacă merg într-un magazin mare unde sunt puține vânzătoare care să mă poată observa, atunci îmi vine uneori gândul să iau ceva pe ascuns...

   - Dacă la vreo lucrare grea nu reușesc, atunci copiez uneori de la vecina mea...

   - Dacă părinții nu-mi permit să citesc în pat pentru că este deja târziu, sunt încercat să citesc până la sfârșit povestea captivantă sub plapumă cu lanterna...

   - Mihai, spuse unchiul Vasile, când s-a făcut o pauză mică, astăzi ești așa de liniștit, ai putea să ne spui și tu un exemplu...?

   Băiatul avea obrajii roșii ca focul; inima lui bătea să-i sară din piept. Credea că oricine putea să vadă că conștiința lui îl acuza. Gânditor se uită la învățătorul școlii duminicale. Deodată Mihai se ridică de pe scaun și spuse tare și clar:

   - Dacă am primit de la vânzător când am plătit la casă mai mulți bani și nu i-am dat înapoi, atunci sunt un hoț!

   - Bravo, băiete, un exemplu bun! La această cursă desigur mulți au dat greș. Cu cât se arată încercarea mai fină, cu atât este mai periculoasă.

   După oră, unchiul Vasile l-a luat pe Mihai deoparte.

   - Mihai, ceva te apasă, pot să te ajut?

   Băiatul s-a uitat lung la învățătorul școlii duminicale, și deodată lacrimi i-au apărut în ochi. Și atunci a recunoscut deschis și sincer ce s-a întâmplat cu banii.

   - Am vrut să-i duc înapoi, dar ar fi trebuit să fac acest lucru imediat. Dar mâine voi merge, unchiule Vasile, mâine voi merge la domnul Paștiu.

   - Este bine așa, Mihai! Cu cât amâi mai mult, cu atât îți vine după aceea mai greu. Dar te gândești că acest lucru trebuie să-L recunoști și în fața Domnului Isus și că ai nevoie de iertarea Lui? El nu a fost acela care te-a încercat; El nu încearcă niciodată pe nimeni la rău. A fost plăcerea ta și acum din ea a rezultat un păcat. Și pentru acest păcat ai nevoie de iertare.

   - Știu, așa este! Nu m-am gândit așa departe și de atunci nu mai sunt așa de bucuros și fericit. Toate sunt din cauza mea.

   - Tu ești o oiță a bunului Păstor și știi ce trebuie să faci pentru a fi iarăși bucuros?

   - Da – dar oare va fi iarăși totul bine?

   Luni la amiază după mâncare, Mihai s-a așezat imediat să-și facă temele. Dar nu părea să fie cu gândurile acolo. Mama lui a observat că tot mereu se uita la ceas. Când s-a făcut ora paisprezece, s-a ridicat, s-a uitat la mama lui cu niște ochi mari, serioși, și a spus încet:

   - Mă întorc imediat.

   Mirată, mama s-a uitat după băiatul ei.

   Puțin mai târziu, Mihai se afla în librărie.

   - Domnule Paștiu, vinerea trecută mi-ați dat ca rest patruzeci de bani mai mult pentru cele două caiete; se pare că ați încurcat o monedă de zece cu una de cincizeci; aici sunt cei patruzeci de bani. Eu am vrut să-i țin pentru mine când am observat...

   - Ei, băiatul meu, este bine așa, este bine așa! Unde se mai găsește astăzi așa ceva! Uite, mă bucur foarte mult că ești așa de cinstit, aceasta este mult mai important decât cei patruzeci de bani! În Biblie este scris că vulpile mici distrug viile! – Trebuie să-ți fac o mică bucurie – uite aici, o mulțime de postere noi, frumoase au venit, caută-ți pentru tine pe cel mai frumos!

   Acasă Mihai a vorbit și cu mama lui și i-a recunoscut cum a fost biruit de ispită. Mama l-a luat în brațe; ea a văzut cât de rău i-a părut și cât de mult se rușina.

   Iar seara, înainte de a merge la culcare, a recunoscut treaba cu banii și Tatălui său ceresc. El a spus lucrurile pe nume și nu a înfrumusețat nimic. Dumnezeu i-a adus aminte de cuvintele: „Dacă ne mărturisim păcatele, el este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de orice nelegiuire.“ Mihai a crezut această promisiune și din acea oră a fost iarăși cu adevărat fericit.

   Desigur, a fost vorba doar de patruzeci de bani. Dar păcatul este și rămâne păcat, poate să fie în ochii oamenilor doar mic. Să cunoști voia lui Dumnezeu și să nu o faci, este un lucru foarte grav.

„Ferice de cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și-L păzesc!“ (Luca 11.28)