Septembrie

Se coc strugurii la vie

albi și roși,

cât de buni și dulci sunt, Doamne,

și frumoși...

Precum ne-ndulcește gura

boaba lor,

să fac și eu dulce viața

tuturor...

Plugul ară,

omul merge

semănând,

grâu frumos

va crește Domnul,

pâine dând.

Cum Tu saturi lumea,

Doamne bun, mereu,

fă să fiu întotdeauna

bun și eu.

Iluzie optică

   Câte cuburi sunt în imagine? Am pus această întrebare la mai mulţi copii; şi unii au spus trei, iar alţii cinci. Într-adevăr, poţi să vezi şi numai trei cuburi, dar poţi să vezi şi cinci cuburi. Este vorba de o iluzie optică. Prin definiţia ei, iluzia optică este o percepţie falsă sau deformată a unui obiect existent, determinată fie de legile de formare a percepţiilor, fie de anumite stări organice; cunoaştere falsă sau deformată, considerată adevărată; aparenţă înşelătoare.

   Cât de uşor ne înşelăm! Ne înşeală prietenii, cărţile rele; ne înşelăm şi singuri. Ca să nu ne înşelăm şi ca să nu fim înşelaţi, Dumnezeu ne-a dăruit Biblia – CUVÂNTUL SĂU – în care găsim toate sfaturile necesare pentru a putea trăi o viaţă de credinţă după voia Sa. Iată câteva îndemnuri din CARTEA CĂRŢILOR cu privire la iluzii: „îndemnaţi-vă unii pe alţii, în fiecare zi, câtă vreme se zice: «Astăzi», pentru ca niciunul din voi să nu se împietrească prin înşelăciunea păcatului“ (Evrei 3.13).

Cineva te aşteaptă

   O femeie văduvă şi-a cheltuit toate economiile, pentru ca băiatul ei să-şi termine studiile. „El să ajungă cineva“, obişnuia sărmana femeie să spună. Şi, într-adevăr, băiatul ei a ajuns „cineva“. După terminarea examenelor a primit un loc de muncă într-un oraş, dar pe mama sa a uitat-o.

   Aşa au trecut zile, săptămâni şi luni. Într-o zi, tânărul bărbat a început să devină neliniştit. A recunoscut ce nedreptate făcuse mamei sale. A urcat într-un tren care mergea spre casa părintească. Când a ajuns în faţa casei, i s-a oprit respiraţia. Oare să intre? Ce va spune mama?

   Fiul a intrat şi a fost primit de mama lui. Când după mai multe discuţii a vrut să plece într-un oraş din apropiere pentru a înnopta acolo, mama i-a spus: „Tu poţi să înnoptezi aici.“

   Fiul a privit prin casă şi a spus: „Dar mamă, tu nu eşti pregătită de musafiri.“

   Apoi mama deschise o uşă la o cameră alăturată. Acolo era pregătit un pat şi toate arătau ca şi când mama aştepta musafiri. Mirat, fiul o întrebă: „Mamă, de unde ai ştiut că am să vin astăzi acasă?“

   „Băiatul meu, de când ai plecat, eu te aştept în fiecare zi. Şi astăzi în sfârşit ai venit!“ spuse mama bucuroasă.

   Dragi băieţi şi fete, şi toţi care citiţi aceste rânduri, şi pe voi vă aşteaptă cineva. Şi pentru tine, totul este pregătit. Tu trebuie numai să vii. Prinde acest prilej şi vino astăzi la Domnul Isus. El te aşteaptă.

Lumina lumii

   Fetiţa, despre care vreau să vă povestesc acum, se numea Santi. Ea locuia în depărtata China. Pentru vârsta ei, Santi era mai mică de statură şi mai mult decât atât era şi oarbă. Era însă fericită că fratele ei mai mare o iubea din toată inima. Seara, după ce termina treburile casei, se aşeza lângă micuţa Santi pentru a povesti cu ea. El îi spunea surioarei sale tot ce a făcut în timpul zilei şi apoi răspundea cu răbdare la toate întrebările ei. Deseori spunea: „Micuţa mea surioară, nu fi tristă, eu sunt ochiul tău.“ Dar Santi răspundea: „O, Fong, eu aş dori mult să văd ceea ce tu nu ai văzut, ca să pot să-ţi povestesc şi eu ţie.“ După câteva clipe de tăcere, Fong îi spuse că aceasta este imposibil. Când Fong a împlinit zece ani, a trebuit să meargă în timpul verii la un unchi de-al lui pentru a-l ajuta la recoltat. Acest timp a devenit foarte lung pentru Santi. Mama era prea ocupată cu treburile casei, pentru a putea să fie mereu cu ea, iar tatăl era plecat de dimineaţa până seara. În această situaţie, Santi şedea tristă pe scăunelul ei şi se gândea: „Dacă aş putea trăi ceva deosebit, ca să-i pot povesti lui Fong la întoarcerea lui.“

   Într-o zi, când ca de obicei şedea în faţa casei, a auzit o voce străină. Mama o strigă şi-i spuse: „Santi, primeşti musafiri.“ Santi era ruşinoasă şi fricoasă în preajma oamenilor străini. Dar vocea pe care a auzit-o răsuna aşa de blând şi de primitor, încât Santi s-a încrezut în ea.

   „Eu sunt o misionară“, spuse femeia străină. Apoi începu să-i povestească micuţei de iubirea lui Dumnezeu, de Domnul Isus şi lucrarea Sa de mântuire de pe Golgota. Toate acestea erau noi pentru Santi şi din acest motiv asculta cu atenţie. Când misionara a vrut să plece, Santi a rugat-o să vină pe la ea cât mai curând. Astfel, misionara a început să o viziteze pe fetiţă aproape zilnic şi-i povestea despre viaţa Mântuitorului. Când Santi era singură, se gândea la cele povestite de misionară. Într-o zi şi-a deschis inima Domnului Isus mulţumindu-i că a murit şi pentru ea. Acum era foarte fericită. După ce a trecut vara, fratele ei s-a întors acasă. Chiar din prima zi, el s-a aşezat lângă Santi şi a început să-i povestească ce a văzut, ce a auzit şi prin câte a trecut. După aceea a întrebat-o pe Santi: „Micuţa mea surioară, tu ce ai făcut în timpul verii?“

   Fong se gândi că Santi îi va spune că a stat tot timpul în faţa casei aşteptându-l. Dar spre mirarea lui, ea îi răspunse: „O, Fong, eu am trăit o vară frumoasă. O femeie străină a venit aproape zilnic la mine şi mi-a vorbit despre Domnul Isus.“

   Santi îi povesti fratelui său tot ce auzise şi ce i-a mişcat inima. Apoi a spus că L-a primit ca Mântuitor al ei personal pe Domnul Isus.

   Fong asculta cu atenţie. El medita asupra celor spuse de surioara lui. De mult timp ştia că are nevoie de Mântuitorul. Privi cu duioşie pe surioara lui, şi după ce îi cuprinse faţa cu mâinile îi spuse: „Santi, micuţa mea Santi, acum tu ai văzut ceea ce eu nu am văzut încă. Dorinţa ta s-a împlinit. Tu L-ai văzut pe Mântuitorul lumii.“

   Da, Santi văzuse pe Mântuitorul lumii şi L-a primit în viaţa ei. De atunci, viaţa ei a avut un înţeles şi un sens. Nu a trecut mult timp şi Fong a fost condus prin surioara lui la Mântuitorul.

Isus a zis: Eu sunt Lumina lumii. (Ioan 8.12)

Merele

   Radu și Cristian erau prieteni și își petreceau timpul liber în mare parte împreună. Ei se ajutau unul pe altul unde puteau, dar adesea se lăsau și ademeniţi unul de celălalt la câte o poznă rea.

   Într-o zi au mers amândoi la pantofar, pentru că pantofii lui Radu aveau nevoie de noi tălpi de cauciuc. Au așteptat până când domnul Boieru, pantofarul, a executat reparația. Pe drumul spre casă, Radu îi spuse lui Cristian:

   - Le-ai văzut și tu, acolo în spatele grădinii lui Boieru?

   - Ce să văd? întrebă Cristian.

   - Merele timpurii! Sunt minunate! În spatele atelierului lui Boieru! Fantastic!

   - Da, și...?

   - Îți lasă gura apă.

   - Crezi că am putea...?

   - De ce nu? Ar fi o nimica toată să ne urcăm prin spate pe zid, unde nu ne vede nimeni.

   - Dar aceasta înseamnă furt, replică Cristian, sau nu?

   - Nu trebuie să le luăm pe toate... numai așa pentru a ne potoli foamea de moment, așa vreo patru, cinci în buzunarele de la pantaloni. Acest lucru nu-l va observa nimeni, domnului Boieru îi rămân destule, copăcelul este arhiplin, crengile se vor rupe în curând!

   - Dar dacă vom fi prinși, va fi un mare scandal, replică Cristian.

   Radu râse.

   - Nu ne lăsăm noi prinși, iar pentru câteva mere nu ajungi în fața judecătorului!

   Mai târziu, când se întunecă puţin, Radu și Cristian se furișară prin spate trecând peste un teren învecinat spre grădina domnului Boieru. S-au uitat atenţi în toate părțile, apoi s-au cățărat atenți pe gard și imediat au ajuns în fața copăcelului pitic, care avea așa de multe mere timpurii mari, aurii. În câteva momente, amândoi aveau buzunarele pantalonilor pline. Apoi au alergat înapoi spre gard. Când să se cațăre, lui Radu îi alunecă unul din merele din buzunar și se rostogoli pe un strat de zarzavat.

   Cei doi hoți de fructe nu au mers prea departe, când Cristian se simți foarte indispus. Conștiința îl acuza. Desigur, niciun om nu a văzut furtul lor, dar aceasta nu-i folosea la nimic și nu lua povara de pe inima lui.

   - Radu, spuse el în sfârșit, noi am furat, suntem hoți.

   - Nu ne-a văzut nimeni, replică Radu.

   - Totuși suntem hoți. Și de văzut totuși ne-a văzut cineva! Și amândoi știm ce am făcut!

   Un timp, cei doi băieți s-au certat unul cu celălalt și și-au făcut reproșuri. La final, Radu a întrebat:

   - Și ce ai de gând acum, ce vrei să faci?

   - Eu îi duc mâine domnului Boieru merele mele și îi spun că le-am furat.

   Radu se supără foarte tare şi îl numi pe Cristian un foarte mare laș și îl lăsă în urmă. Cristian nu replică nimic și merse acasă. Era foarte nefericit, dar își propuse cu tărie ca a doua zi dimineața, cât de devreme posibil, să-l viziteze pe domnul Boieru.

   Deja foarte devreme – era sâmbăta și astfel era liber de la școală – porni la drum spre pantofar. Domnul Boieru era deja la muncă. Când intră Cristian, domnul Boieru îl salută cu amabilitate.

   - Ei, tinere, ce pot face pentru tine?

   - Am venit din cauza... din cauza merelor de aici pe care le-am furat ieri seară... din spatele grădinii dumneavoastră...

   - Și vrei să mi le dai înapoi? Bine, băiatul meu, bine. Și prietenul tău, care a fost cu tine, vrea și el să-și aducă partea lui înapoi?

   De mirare, Cristian rămase cu gura deschisă. Întrebă încet:

   - De unde știți că amândoi am fost în grădină, ne-ați observat?

   - Hai cu mine în grădină!

   Când au ajuns în fața copăcelului pitic cu mere aurii, pantofarul spuse:

   - Pe pământ se văd urmele voastre! O urmă corespunde exact cu tălpile pe care le-am pus ieri după-masă la pantofii prietenului tău. Azi dimineață, când am văzut un măr în apropierea gardului, am devenit atent, m-am uitat la urmele pantofilor voștri și am știut imediat cine a făcut o vizită în grădina mea. Acum du-te și adu-l mai întâi pe prietenul tău, doresc să vă spun la amândoi ceva.

   Cristian alergă pentru a-l aduce pe Radu. Acesta ezită când auzi din ce motiv trebuia să meargă, dar totuși merse. Era convins că îi aștepta o predică de morală puternică, pentru că pentru aceasta domnul Boieru era recunoscut. Puțin mai târziu, cei doi băieți stăteau în fața pantofarului. Și apoi urmă predica de morală! Și încă ce predică!

   La amândoi răufăcătorii le-a fost prezentată dragostea Mântuitorului, care a venit jos din slava cerului, care în devotament, de bunăvoie față de Dumnezeul și Tatăl Său, a fost ascultător până la moartea la cruce și astfel a făcut ispășire pentru vina altora. Foarte serios, domnul Boieru le-a explicat:

   „El a fost judecat la cruce, pentru ca și furtul vostru să poată fi ispășit; pentru că trebuie să fie ispășit acest furt, chiar dacă cineva gândeşte astăzi în lume că un astfel de furt este un fleac. Voi aveți de-a face cu Dumnezeu, ați încălcat porunca Lui, ați păcătuit împotriva Lui. Și nu numai acest păcat vrea El să vi-l ierte, ci și să curățească inima voastră, chiar să vă dăruiască o inimă nouă, o natură nouă – natura Sa, astfel ca să nu mai trebuiască să păcătuiți și să fiți potriviți pentru părtășia Sa și pentru cer. Oricine este născut din El nu trebuie să mai păcătuiască. Ce mare este dragostea Lui, îndurarea Lui, căci El vrea să ne elibereze de legea păcatului și a morții! Dar voi trebuie să acceptați acest har, să veniți la El cu vina voastră, cu păcatele voastre, El vă așteaptă...“

   Da, a fost o predică puternică, pe care cei doi băieți au trebuit să o asculte. Au fost cuvinte foarte serioase. Dar ele au venit dintr-o inimă plină de dragoste și au indicat spre Acela care este dragoste. Și cei doi băieți le-au luat în serios, le-au primit în inimile lor, s-au recunoscut în lumina sfințeniei lui Dumnezeu, au recunoscut vina lor în fața Lui, starea lor pierdută, au acceptat mântuirea Lui, au crezut Evanghelia și au devenit amândoi oițe ale Bunului Păstor.