O fetiţă credincioasă

O fetiţă credincioasă,

muncitoare şi voioasă

este Maricica,

când e-acasă mititica

o ajută pe mămica

toată ziulica.

Mătură voios prin casă,

dă la pui cântând voioasă,

udă prin grădină,

mama-i tare fericită

că fetiţa ei iubită

creşte gospodină.

Când sfârşeşte treaba-n casă,

ea se joacă bucuroasă

pe cărări pe-afară,

când mămica ei o cheamă

zice: vin îndată, mamă,

şi se duce iară.

Ce drăguţă-i Maricica,

ce iubită-i de mămica

şi de toţi din casă.

Astfel o fetiţă creşte

când pe Domnul Îl iubeşte

şi e credincioasă.

Leagănul

   Tata se grăbea. Afară aştepta autobuzul.

   - Tată, pot să mă dau astăzi cu leagănul? întrebă Tudor.

   - Nu, băiete, astăzi nu! răsună din hol. Apoi uşa casei se închise. Tata plecase.

   Cum, nu avea voie să se dea cu leagănul? Tudor era dezamăgit. Cum putea tata să-i interzică aşa simplu legănatul?

   Tudor se uită în grădină. Acolo în spate era agăţat leagănul.

   Desigur, avea voie să se uite puţin la el. Imediat a fost lângă leagăn. Se uită în jur. Nimeni în apropiere? Tata era plecat, şi cine putea să-i spună că Tudor s-a dat cu leagănul?

   Băiatul trase în sus de frânghii, se aşeză pe scândură şi se avântă în cercuri largi înainte şi înapoi. „Nu a fost deloc frumos din partea tatei să-i interzică această plăcere“, se gândi Tudor, în timp ce se avânta tot mai puternic în aer.

   Deodată sfoara se rupse. Mama îl auzi pe băiat ţipând. Fugi în grădină. Tudor era în iarbă şi gemea. El îşi rupse un braţ şi trebuia dus imediat la doctor. Acolo i-a fost pus un bandaj de gips, iar Tudor avea mari dureri.

   Mai târziu veni tatăl. El nu a ştiut ce se întâmplase până când mama i-a povestit. Acum stătea în faţa lui Tudor. Băiatul se uită la el – şi se ruşină, pentru că recunoscu imediat ce ţinea tatăl lui în mână: o nouă sfoară pentru leagăn!

Turul în munţi

   Trei băieţi au vrut să facă un tur în munţii din Elveţia. Se bucurau deja de mult timp de aceste zile în munţi. Mai ales Cosmin deabia aştepta să vină vacanţa.

   În sfârşit a venit! Cei trei prieteni au pornit în primul lor tur de căţărare. După doar câteva ore au ajuns la un perete de stâncă abrupt, în faţa căruia au vrut să facă o pauză. Era, după cum ştiau, acelaşi loc unde cu un an în urmă au poposit mai mulţi cunoscuţi de ai lor.

   În timp ce doi dintre băieţi despachetau proviziile, cel de-al treilea luă aparatul de fotografiat şi se îndepărtă câţiva metri de prietenii lui pentru a face o poză.

   Atunci deodată un cutremur sinistru umplu aerul. Stânca înaltă din spatele locului de poposire se puse în mişcare, cantităţi de pietre se rostogoliră, nori de praf se ridicară în vârtejuri şi în câteva secunde peisajul dinaintea ochilor băiatului se schimbă radical.

   Unde erau cei doi prieteni ai săi?

   Groaza îi paraliză pentru câteva clipe mădularele. Să fie sub grohotiş...?

   Ca ieşit din minţi, băiatul se îndreptă împleticindu-se spre acel loc. Atunci îl văzu pe unul dintre prietenii lui înţepenit între bucăţi mari de stâncă. Trăia încă, dar era grav rănit şi incapabil să se elibereze. Şi celălalt prieten?

   Ah, îl căuta în zadar!

   Era îngropat sub avalanşa de pietre?

   Băiatul recunoscu imediat că el singur nu le putea veni în ajutor. Cu sărituri mari alergă în vale spre următoarea aşezare. Abia dacă se înţelegeau cuvintele lui, când relată cu răsuflarea întretăiată şi privirea îngrozită ce se întâmplase sus pe munte. Câteva minute mai târziu alergă iarăşi în sus, urmat de mai mulţi bărbaţi care au luat repede câteva unelte şi doreau să vină în ajutor.

   Deabia după câteva ore a fost adus în siguranţă cu mare osteneală unul dintre cei accidentaţi, şi anume cel care mai trăia. L-au dus la următorul spital unde mai târziu a trebuit să i se amputeze un picior.

   Şi celălalt? Cosmin?

   Deabia după multe zile au reuşit să-l găsească şi pe el. Pentru a elibera cadavrul lui dintre pietre, au trebuit chiar să spargă mai multe bucăţi de stâncă.

   Cei trei prieteni au aparţinut Domnului Isus.

   Dacă Cosmin nu ar fi aparţinut Domnului Isus, ce s-ar fi întâmplat?

   Veşnicia – ce cuvânt serios!

   „În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi“ (Faptele Apostolilor 4.12).

   Eşti mântuit?

Rugăciunea lui Doru

   Micuţul Doru se uita prin fereastră, cu năsucul presat de geam. Lacrimi mari se prelingeau pe obrajii săi.

   - De ce nu aude Mântuitorul, când mă rog? El nu a vindecat tusea şi i-am spus de atâtea ori acest lucru!

   Doru se bucurase cu mult timp înainte de excursia cu cei de la şcoala duminicală. Dar acum nu putea să meargă cu ceilalţi copii la baraj din cauza răcelii lui.

   Doru plângea mai departe. Atunci mama şi-a pus braţele în jurul băiatului ei şi a încercat să-l mângâie.

   - Ascultă, Doru, copiii au adesea multe dorinţe. Dar ei nu ştiu ce este bine pentru ei. Dar Dumnezeu ştie întotdeauna ce este bine pentru copiii Săi. El nu face nimic rău.

   Dar acest lucru, Doru nu-l înţelegea. El se văita mai departe:

   - Dacă Dumnezeu poate totul, atunci de ce nu mă face sănătos? I-am spus doar de atâtea ori.

   Mama i-a explicat iarăşi:

   - Dumnezeu a auzit rugăciunea ta. El face totul corect, chiar şi atunci când nu ne dă ceea ce dorim. El ne vrea binele!

   Atunci Doru încetă să mai plângă. El se gândi la cuvintele mamei. Apoi merse în colţul lui de joacă, unde erau împrăştiate cuburile şi vagoanele lui. Sora lui mai mică alergă după el. Ea dorea să facă ordine în cutia de scule. Doru puse repede deoparte cutia, pentru ca surioara lui să nu se rănească de uneltele ascuţite. Dar Cami începu să ţipe, deoarece observase sculele strălucitoare.

   - Vezi, Doru, spuse mama, Cami doreşte să aibă cutia ta. Ea este încă mică şi nu înţelege că se poate răni. De aceea ai pus deoparte sculele. Şi Dumnezeu trebuie uneori să ne refuze o rugăminte. Adesea nu înţelegem de ce. Dar El ştie de ce.

   A doua zi, mama primi o scrisoare de la nişte rude care locuiau la mare. Ei au auzit de boala lui Doru şi îi invitau pe cei doi copii şi pe mama lor să vină pentru o lună întreagă la mare.

   - Pentru o lună la mare! strigă Doru. Aproape că nu putea să înţeleagă. Mamă, ce bine că am tuse!

   O săptămână mai târziu, Doru făcea baie în mare, construia castele din nisip şi călărea pe un măgăruş gri prin dunele de nisip.