Podul mobil

   Podurile unesc. Peste râuri, văi sau golfuri marine trebuie să treacă poduri.

   Atunci, circulaţia poate să se desfăşoare încoace şi încolo. Dar există şi poduri, care din când în când trebuie să fie „strânse”, pentru că stau în cale sau prezintă un pericol. De aceea trebuie să fie mobile. Cine nu cunoaşte podurile din Olanda, care se deschid în sus, pentru a lăsa câte un vapor să treacă?

   În imaginea următoare vezi o cetate. Singura intrare în cetate este un pod mobil. Îţi poţi uşor imagina cât de important a fost în timpurile de război să se poată ridica podul.

   Păzitorul din faţa cetăţii avea o misiune importantă: în situaţii periculoase – şi el trebuia să le recunoască la timp – ridica podul mobil. Duşmanul rămânea în faţa porţilor.

   Şi noi oamenii ne putem asemăna cu o cetate. Simţurile noastre: ochiul, gura şi urechea pot fi asemănate cu o poartă. „Prin ele” poate fi adus câte ceva înăuntru, ce ori este bun pentru noi, ori ne poate dăuna. Uneori avem nevoie de „poduri mobile”.

Câteva exemple:

Daniel a scos o revistă veche din containerul de hârtii şi o aduce triumfător la şcoală. Toţi se năpustesc să vadă ce este, când Daniel şi prietenii săi se strâng în jurul revistei. Adrian ezită. El aruncă o privire scurtă peste umărul lui Daniel. Apoi pleacă. Doar el.

Raluca strânge strâns din dinţi. Laura şi Iuliana sunt moarte după cea nouă din clasă, Eleonora. Eleonora poartă totdeauna haine aşa de frumoase. Raluca ştie câteva lucruri negative despre Eleonora. Dar... reuşeşte să tacă.

La Popescu merge tot timpul radioul, când Radu îl vizitează pe Dan. Ce spune tocmai crainicul la radio? Aşa un banc urât... Radu ar dori să-şi poată pune mâinile la urechi. „Hai să ne jucăm afară”, îi spune el lui Dan.

Să ridicăm cu toţii la timp podul mobil!

Pisica neatentă

   - Ştefania, hai repede afară. Ştefania se afla tocmai la micul-dejun, când a auzit-o pe mama ei strigând. Sări repede în picioare şi alergă în faţa casei, unde aştepta mama:

   - Uite ce tocmai am descoperit, spuse ea încet şi îi arătă sub tufişul mare de lângă peretele casei. La început, Ştefania nu a putut observa nimic, dar apoi văzu că ceva se mişca! Şi când s-a apropiat mai mult, a văzut şi ce anume se mişca: era o pisică micuţă, cu dungi gri; s-a strâns fricoasă de peretele casei, când Ştefania a vrut să o atingă.

   - Ce drăguţă este, spuse ea, îi aduc repede ceva de băut din casă. Ea aduse un vas plin cu lapte şi o felie groasă de salam.

   - Oare îi va plăcea? o întreabă ea pe mama.

   - Sigur! Uite, începe deja să bea.

   Într-adevăr, pisicuţa a băut şi a băut şi părea că nu mai vrea să se oprească – deabia după ce a lins vasul cu lapte şi a mâncat felia de salam, a părut să fie mulţumită. Ştefania se uită la mama ei:

   - Poate pot să o iau în braţe, spuse ea şi întinse atentă mâna după ea. Şi într-adevăr – a reuşit! Ştefania o strânse pe pisicuţă în braţe. Ce moale este blana ei! Şi când a mângâiat-o sau a gâdilat-o sub bărbie, pisicuţa a început chiar să toarcă. Prin blană putea simţi fiecare bătaie de inimă şi chiar cum respira. Ştefania nu mai dorea să o lase jos, dar autobuzul spre şcoală pleca imediat şi nu aştepta! Mama îi promise că se va îngriji de pisicuţă. În autobuz, Ştefania povesti imediat celorlalţi ce i s-a întâmplat. Toată dimineaţa a fost foarte nerăbdătoare şi aproape că nu mai putea aştepta sfârşitul ultimei ore de curs.

   - Mami, putem să ţinem la noi pisicuţa? a fost prima ei întrebare, când a venit la amiază acasă.

   - Dacă tata nu are nimic împotrivă, da, Ştefania, răspunse mama. Tata nu a avut nimic împotrivă, şi astfel pisicuţa şi-a găsit o adevărată casă.

   - Ea se numeşte Lizi! a fost ideea Ştefaniei. Lizi s-a acomodat bine şi a devenit foarte năzdrăvană. Nimic nu era sigur de ea; o dată a golit tot coşul de cumpărături care se afla în bucătărie şi a mâncat păstrăvul proaspăt din coş! Dacă dimineaţa pisicuţa nu era în faţa uşii, Ştefania trebuia doar să foşnească cu cutia de carton în care îşi primea mâncarea, şi imediat venea sărind de undeva.

   Dar într-o dimineaţă nu se arătă. „Lizi! Liiizi!!” Dar oricât de tare striga Ştefania, Lizi nu venea! Unde era? Spera să nu i se fi întâmplat ceva. În acea dimineaţă, Ştefania nu a mai fost nerăbdătoare şi voioasă, ci foarte liniştită şi îngrijorată. La amiază, Lizi tot nu s-a arătat, şi după-masă tata şi Ştefania au plecat să o caute.

   - Mergem mai întâi de-a lungul străzii principale, spuse tata. Agitată şi cu inima bătându-i tare, Ştefania mergea lângă el şi a fost prima care a decoperit pata întunecată la marginea străzii. Când s-au apropiat mai bine, au văzut amândoi ce s-a întâmplat, iar tata a luat-o în braţe pe Ştefania, căci acolo se afla Lizi – moartă, călcată de o maşină!

   Acesta este un sfârşit trist pentru o întâmplare care a început aşa de frumos, nu-i aşa? Dar gândeşte-te: nouă oamenilor poate să ni se întâmple exact ca acestei pisici! Pentru toţi, viaţa se poate sfârşi mai repede decât ne putem gândi noi. Câte accidente se întâmplă în fiecare zi! Şi în Biblie citim că fiecare om va trebui să moară cândva. Dar Biblia spune de asemenea că după aceea vine judecata! Această judecată este pedeapsa, cu care Dumnezeu îi va pedepsi pe toţi oamenii, pentru că toţi oamenii au păcătuit împotriva lui Dumnezeu.

   Tu spui că aparţii Domnului Isus? Că El a murit pentru tine şi că a murit în locul tău pentru păcatele tale?! Ai dreptate: toată vina ta este achitată, nu vii la judecată – Sângele Domnului Isus este în ochii lui Dumnezeu preţul pentru păcatele tale.

   Tu nu aparţii încă Domnului Isus? Atunci nu mai aştepta mult, ca să-L accepţi pe El ca pe Răscumpărătorul tău şi să-I spui toate păcatele tale. Întâmplarea cu Lizi cea neatentă ne arată că nu noi înşine hotărâm când se sfârşeşte viaţa noastră!

Cel mai bun prieten

Dragă băiat, dragă fată,

Ai un prieten?

Ai o prietenă?

Este ceva frumos să ai un prieten/prietenă – nu-i aşa? Ce preţuieşti în mod deosebit la prietenul tău sau ce crezi tu că reprezintă prietenia?

Haideţi să enumerăm câteva lucruri:

Îmi doresc fidelitate.         Eu sunt fidel.

Îmi doresc amabilitate.     Eu sunt amabil.

Eu iert greşelile.                Mie mi se iartă greşelile.

Eu sunt sincer.                   Prietenul meu este sincer cu mine.

Observi că sunt caracterisitici, care trebuie să vină din ambele părţi. Tu aştepţi de la prietenul tău, ca să fie fidel cu tine – iar el este fidel, pentru că i-ai arătat fidelitate. Aşa poate să se dezvolte o prietenie, când fiecare dă celuilalt ceea ce şi el aşteaptă de la celălalt.

Din păcate, câte o prietenie „se strică”, pentru că o parte nu ia în seamă această reciprocitate. Dacă „porţi ranchiună” prietenului tău pentru un lucru şi nu eşti gata să ierţi, şi la el rămâne o suspiciune. Atunci, legătura se rupe. Această ruptură devine adesea mai mare decât a fost mai înainte prietenia – şi nu este bine.

Pe un nivel mult mai înalt este prietenia, care nu pune cerinţe, care nu aşteaptă nimic, ci de la sine merge în întâmpinarea celuilalt.

Domnul Isus Şi-a dat viaţa Sa pentru noi, când la noi nu era nimic de iubit, când eram încă păcătoşi.

Îl cunoşti ca Prietenul tău?