Giulietta (6)

   Speranța, pe care doctorul a exprimat-o în legătură cu Albert, s-a împlinit în curând. Deja după câteva săptămâni, tânărul s-a simțit în așa măsură reabilitat, încât a părăsit biserica și a putut să se mute în partea spitalului de iezuiți, unde erau bolnavi nu așa de grav răniți și unde mica lui prietenă era o vizitatoare tot așa de dorită ca la biserică.

   Într-o dimineață, când Giulietta încărcată cu flori era pe punctul de a părăsi casa părinților ei adoptivi, a întrebat cu o expresie gânditoare a feței:

   - Mămico, crezi că Dumnezeu mă iubește?

   - Desigur, a fost răspunsul, El îi iubește pe toți copiii cuminți. De ce să nu te iubească? Dar de ce întrebi?

   - Ah! Simt că nu sunt totdeauna cuminte, spuse micuța și puse coșulețul iarăși pe podea. Știi, o doamnă – Albert spune că este englezoaică – mi-a spus că noi toți suntem păcătoși și că trebuie să mă adresez nu fecioarei Maria, ci Domnului Isus, care Și-a dat viața pentru păcătoși pe crucea de la Golgota. Și a mai spus, că fecioara Maria nu a vindecat niciodată pe vreun bolnav, numai Domnul Isus are putere pentru așa ceva. Când El a fost pe pământ, a vindecat mulți bolnavi și chiar a înviat morți; trebuie să te rogi Lui, căci El este singurul Medic adevărat.

   - Copilă, sună totuși puțin ciudat; preoții spun altfel, spuse Giuanita, mama adoptivă.

   - Dar știi ceva, mămică, continuă cu vioiciune micuța, Albert crede că doamna are dreptate. El îmi citește acum adesea dintr-o carte mică, pe care o numește Testament, lucruri foarte, foarte frumoase, încât adesea îmi vine să plâng; Albert spune că de când se roagă la Domnul Isus, este mult mai fericit ca înainte. Și așa și este. Și eu mă simt așa de fericită, când el vorbește despre aceste lucruri, încât amândoi nu ne mai gândim la Speranța. Nu este ciudat, mămico? Oh, trebuie să fii odată împreună cu noi!

   Sărmana femeie nu a știut ce să spună la cuvintele ciudate ale dragei ei fetițe, și de aceea doar a dat îndoielnică din cap. Nu se putea spune despre ea că ar fi fost o catolică deosebit de zeloasă, iar preoții nu erau prietenii ei cei mai buni. Totuși, cuvintele micuței i se păreau suspecte.

   Între timp, Giulietta și-a luat coșulețul și împreună cu Giuanita au părăsit camera, pentru a prelua iarăși lucrarea lor de dragoste. O oră mai târziu o puteai vedea pe fetiță la patul unui tânăr, care deabia astăzi fusese adus la spital. Mai înainte s-a auzit geamătul lui dureros. Dar acum asculta cu atenție sporită vorbele copilului, care i-a povestit așa ca mamei ei ceea ce a auzit de la doamna engleză. Mult timp, Giulietta nu observă că ochii unui bărbat în haine de călugăr, care stătea în apropierea ei, cu o privire cercetătoare, se uitau la mica ei înfățișare. Expresia întunecoasă a feței sale arăta o mare mirare. Mult timp părea că a verificat trăsăturile micii vânzătoare de flori, până când în sfârșit s-a apropiat repede de ea și pe un ton brutal a întrebat:

   - Cum te numești, fată, și de unde vii? Vorbește!

   Speriată de felul violent, în care i s-a adresat străinul, Giulietta s-a apropiat căutând ajutor de patul noului ei prieten tânăr. Ar fi dorit să fugă de acolo. Dar preotul observă intenția ei și repetă întrebarea, în timp ce o prinse de braț pe micuța ce tremura din toate mădularele.

   Giulietta, care nu era obișnuită cu o asemenea purtare, țipă tare. Nu fără rost. În clipa următoare, mai mulți bolnavi, printre ei și Albert, stăteau de partea ei și se uitau surprinși și plini de supărare la preot, care încă o ținea strâns de braț.

   - Lăsați-o în pace pe micuța noastră Giulietta! strigă supărat Albert, în timp ce încerca să scape copilul din mâinile călugărului. Ah, uite că vine Giuanita, mama ei. Ea nu va permite, ca să i se facă vreun rău micuței.

   Într-adevăr, Giuanita apăru deodată, atrasă de vorbirea tare a lui Albert. Deabia a observat-o Giulietta pe mama ei, că s-a și aruncat plângând în brațele ei.

   - Ce este cu tine, copilul meu? întrebă afectuos femeia.

   - O uite, mămico, acolo, pe bărbatul rău, spuse plângând micuța.

   - Preotul de aici i-a provocat teamă micuței, completă Albert.

   - Este fata copilul dumneavoastră? întrebă preotul.

   - Asta nu este treaba dumneavoastră – desigur că nu, spuse femeia. Este nedrept din partea dumneavoastră să provocați o așa teamă micuței.

   - Nu mi-ați răspuns la întrebare, spuse preotul cu răceală. Cui aparține copilul? Nu este al dumneavoastră și cred că știu cui aparține. Dacă presupunerea mea este întemeiată, vă voi obliga să mi-l dați. M-ați înțeles?

   Dar Giuanita nu era deloc dispusă să renunțe la dreptul ei asupra micuței în favoarea acestui bărbat, fie el chiar și preot. De aceea i-a spus răspicat să se ocupe de treburile lui și să nu se amestece în cele ale altor oameni. Și după ce i-a spus pe față aceste cuvinte, i-a urat o „zi bună“ și a părăsit spitalul, însoțită de Giulietta și Albert.

   - Acum ascultă ceva, micuța mea Giulietta, spuse Albert afară cu glas înăbușit. Să nu vorbești în prezența acestui călugăr niciun cuvințel despre Speranța, căci acolo el este cunoscut bine și s-a interesat de tine adeseori la tatăl meu. În orice caz are intenții rele. Dar șterge-ți lacrimile, căci știi ce am hotărât eu și mama ta? Vrem să te ducem iarăși pe poienile înflorite ale Speranței. Tatăl meu a fost de acord și dorește să te revadă. Doctorul a hotărât, ca să merg în patria mea pentru a mă însănătoși deplin, pentru a respira aerul de țară; săptămâna viitoare plec împreună cu tine și mama ta. Acum, mica mea mângâietoare, rămâi cu bine!

   Plină de bucurie, Giulietta i-a făcut cu mâna prietenului ei, când acesta s-a întors în spital. Oare a visat sau a auzit bine? Oare să se împlinească într-adevăr așa deodată dorințele ei fierbinți de a revedea dealurile și poienile din Speranța? Ascultase Domnul Isus așa de repede rugăciunile ei în liniște? Desigur, nu putea fi altfel. Mama vorbea cu ea pe drum, dar ea nu auzea.

   Tata Beppo le-a întâmpinat ca întotdeauna bucuros când au intrat în cameră, dar Giulietta părea să nu observe. Capra Baba behăi veselă în întâmpinarea micuței ei stăpâne, dar aceasta nu avea urechi pentru ea. Ea se gândea numai la Speranța și la Prietenul ei din cer, care i-a ascultat rugăciunile. Lacrimi de bucurie au apărut ca mărgelele pe obrajii ei.

   În ce privește pe preotul Pietro, imediat după moartea bătrânei doamne Amalfi a părăsit orașul Florența. Chiar dacă acum doamna bătrână, dedată lui orbește, nu mai era în viață, acest fapt nu putea dărâma planurile sale, iar acestea se îndreptau într-acolo să încredințeze bisericii sale averea însemnată a nepoatei considerată moartă a vechii sale prietene. Spre marea sa supărare, a găsit însă totul schimbat, când a făcut o vizită în Speranța câteva luni mai târziu; iar supărarea lui a devenit mai mare, când domnul Moriani, noul posesor al moșiei și tatăl lui Albert, s-a împotrivit hotărât să-i dea detaliile cerute, fiind neplăcut impresionat de apariția arogantă a vizitatorului său. Și când pentru a treia oară a încercat de a găsi locul unde se află copilul, sub pretextul că vine în numele familiei micuței Giulietta, a fost pentru domnul Moriani o adevărată bucurie să-i poată spune că nimic din ce aparține copilului nu se află în casa lui. Deseori bărbatul sincer nu putea să se abțină să nu zâmbească, când își amintea de trucurile, pe care le-a aplicat preotul pentru a-l înșela.

 (Se continuă în septembrie)

Îngerul cu mașina

   Cu mulți ani în urmă, în Australia trăia o familie credincioasă cu doi copii, un băiat, Petru, și o fetiță, Maria. Ei aveau multe cărți și le plăcea foarte mult să citească. Mariei îi plăceau în mod deosebit cărțile cu basme și deseori se transpunea în lumea basmelor. Când era cu Petru pe afară și se jucau, atunci ea dădea frâu liber fanteziei și vedea în fiecare copac, în fiecare tufă, în fiecare stâncă un oarecare personaj din basmele pe care le cunoștea din cărțile ei.

   Într-o zi frumoasă de vară, copiii au plecat în pădure cu mătușa lor, doamna Vasiliu. Mama lor plecase cu mașina în oraș. Copiii se dedară cu totul din nou ocupației lor preferate. Își închipuiau că văd peste tot uriași și pitici, zâne și zmei. Nu după mult timp au descoperit chiar în apropierea lor pe o bancă la marginea pădurii o femeie bătrână. „O vrăjitoare, o vrăjitoare!“ au strigat ei în același timp. Tocmai voiau să se furișeze în apropierea bătrânei pentru a o privi cu exactitate. Doamna Vasiliu observă însă la timp acest lucru și îi chemă încet pe copii înapoi. Apoi le spuse că nu există vrăjitoare. Citirea cărților de basme le sucise după câte se părea cu totul mintea. Ce ușor ar fi putut-o speria pe femeia bătrână!

   Doamna Vasiliu i-a luat pe cei doi copii de mână și s-au îndreptat încet spre bancă. Se putea observa că femeia bătrână era obosită. Mariei i se făcu milă de femeie și i se adresă prietenos:

   - Cine sunteți dumneavoastră și ce faceți aici în pădure?

   - Îți spun, copila mea, răspunse bătrâna. Doresc să merg la cunoscuții mei, dar mă tem că nu voi ajunge la țintă, căci sunt foarte obosită și calea este lungă.

   Atunci, Maria o privi pe femeia bătrână cu multă dragoste și o întrebă:

   - Credeți în Dumnezeu?

   - Desigur, copila mea, a fost răspunsul.

   - Atunci rugați-L să vă trimită un înger, care să vă ducă la cunoscuții dumneavoastră. Cred că El va face acest lucru, dacă Îl rugați.

   - Ah, copilă, astăzi nu mai vin îngeri din cer pentru a ne ajuta. Aceasta a fost cândva, pentru că așa scrie în Biblie, dar astăzi totul este altfel.

   După ce copiii și mătușa lor și-au luat rămas-bun de la femeia bătrână, s-au îndreptat spre casă. Dar Mariei nu-i ieșea din cap nicidecum această întâmplare. Se gândea mereu la scurta discuție. Oare chiar nu mai vin astăzi îngeri? În mers, Maria își împreună mâinile și se rugă în liniște, ca Domnul Isus să trimită totuși un înger, care să o ducă pe femeia bătrână la cunoscuții ei. Maria era foarte sigură că rugăcinea ei va fi ascultată.

   Când au ajuns acasă, au observat că mama lor nu sosise încă. Întârzia mai mult decât de obicei. În sfârșit sosi.

   - Copii, povesti mama, am întârziat mult astăzi. Dar am găsit sus la marginea pădurii pe o bancă o femeie bătrână, care nu putea merge mai departe. Era foarte obosită, iar calea până la cunoscuții ei era lungă. Am luat-o în mașină și am dus-o la cunoscuții ei.

   - Ah, mamă, atunci tu ai fost îngerul pe care l-a trimis Dumnezeu! exclamă Maria.

   - Ce spui, copila mea? întrebă mama puțin uimită.

   Atunci, copiii începură să-i povestească. După ce i-au povestit totul, mama a spus:

   - Acum înțeleg și eu de ce femeia bătrână vorbea mereu de un înger, care venise într-adevăr. Am crezut că visează. Deoarece a fost circulație mare pe șosea, n-am putut să discut prea mult cu ea și n-am înțeles nimic din ceea ce a spus. Vorbea mereu de un înger.

   Nu a ascultat Domnul Isus într-un mod minunat rugăciunea Mariei?

Găinile

   Găinile sunt animale foarte pașnice – gândesc mulți. Dar uitați-vă la găini, când li se alătură o altă găină. După câteva zile nu mai vedeți la această găină nimic din haina de pene îngrijită. Permanent, celelalte găini lovesc cu ciocul în ea. Ele vreau să-i facă astfel cunoscut, cine are puterea în împărăția lor de găini.

   Dar, și găina nouă știe să-și folosească ciocul. Cu lovituri exacte, dă și ea cu ciocul la fiecare atac, și curând se constată: această găină este mai puternică decât cele mai multe găini „bătrâne“, numai de Berta cea puternică trebuie să se ferească. Acum ordinea în micuțul popor de găini este stabilită, iar liniștea se întoarce în cotețul de găini. Dar așteptați! Și găinile tinere devin cândva mai puternice și încearcă apoi să ajungă în ierarhia de sus. Lupta se repetă cu siguranță.

   Această luptă de rang permanentă o numim dreptul celui mai puternic. Puteți observa această luptă la multe animale. Și uneori pare să fie valabil „dreptul“ celui mai puternic și la oameni: la școală, printre frați, în circulație ș.a.m.d.

   „Oricine va vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob“, a spus Domnul Isus către ucenicii Săi. Este exact contrariul la „dreptul“ celui mai puternic. Ne dăm seama adeseori deabia când este (aproape) prea târziu și am făcut ceva greșit. Ce bine, când Dumnezeu ne dă atunci o posibilitate să ne scuzăm pentru comportarea noastră greșită și să îndreptăm lucrurile!