Să câştigi bani?

   Nesigure, Victoria şi Cristina se uitau una la alta. Ce a spus tata?

   - Fiţi atenţi, copii. Mama este foarte bolnavă. Tocmai a fost doctorul aici. Mama trebuie să rămână în pat şi în următoarele zile nu are voie să se ridice deloc.

   - Şi cine ne face acum de mâncare? Cristina nu îşi poate aduce aminte, când a fost mama ultima oară bolnavă. Şi trebuie încă cineva pentru făcut curat. Victoria a venit de multe ori în casă cu pantofii ei plini de nisip şi murdărie. Mama a certat-o de fiecare dată. Totuşi, Victoria a fost bucuroasă, că mama a curăţit totdeauna podeaua.

   - Ce ai zice dacă am înlocui-o pe mama? Eu voi pregăti cina şi voi pune masa. Tu poţi spăla după aceea vasele.

   - Trebuie să întocmim un plan de muncă. Hai să mergem la Mihai. El trebuie să ne ajute. Şi, de fapt, el ar putea să meargă în fiecare zi la cumpărături.

   Fetele aleargă pe trepte în sus şi năvălesc în camera lui Mihai. Deranjat, el îşi ridică privirea din cartea lui. Dispoziţia lui se înrăutăţeşte mai mult, când aude planurile celor două surori ale lui.

   - Şi ce primesc eu pentru asta? mârâie el la amândouă.

   - Da..., dar..., facem asta din dragoste pentru mama, spune ezitând Cristina, pentru asta nu ni se va plăti!

   Cristina are dreptate. Chiar dacă în acest moment ea nu ştie că exact aşa scrie şi în Biblie. „Slujiţi-vă unii altora în dragoste“ (Galateni 5.13). Despre plată nu vorbeşte nimeni nimic.

Lănţişorul înghiţit

   Într-o zi, micuţul Lu veni în goană la şcoală şi strigă:

   - Tatăl meu nu mai vrea să mă lase la şcoală. Ce să fac acum? Nu mai pot să aud nimic despre Isus al meu. Dar învăţătorul său spuse:

   - Dragă Lu, Dumnezeul nostru trăieşte. Urechile Lui aud. Acum roagă-te Lui, ca tatăl tău să-ţi dea permisiunea să vii iarăşi la şcoală. El te va auzi şi îţi va răspunde.

   Lu a plecat acasă şi a făcut ce l-a sfătuit învăţătorul, iar când oamenii veneau să se roage în templu, el stătea la poartă şi le spunea:

   - Nu vă închinaţi la aceşti idoli. Ei sunt doar din lemn şi nu vă pot înţelege. Nici nu vă pot vedea.

   Tatăl lui, care locuia în templu şi făcea idoli, nu a ştiut ce să facă.

   - Du-te iarăşi la şcoală, spuse el în sfârşit, nu pot să mă folosesc de tine aici, dacă le spui oamenilor că idolii noştri nu aud şi nu văd. Du-te şi învaţă cititul şi scrisul!

   Foarte fericit, Lu a mers iarăşi la şcoală.

   - Este adevărat, a spus el, Dumnezeu aude într-adevăr. Tata mă trimite iarăşi la şcoală.

   Şi în fiecare zi îi spunea tatălui său să nu mai facă idoli şi să plece de la templu, să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu şi să creadă în Isus. Lu era singurul fiu, iar tatăl lui îl iubea mult.

   Într-o zi, el îi spuse lui Lu:

   - Dacă părăsim templul, din ce vom trăi?

   - Acest Dumnezeu viu ne va ajuta, spuse Lu, învăţătorul aşa a spus. Ochii Lui văd, iar El ne va da ceva de mâncare.

   - Frumos, spuse tatăl lui Lu, vreau să încerc şi să văd dacă într-adevăr există un asemenea Dumnezeu.

   Astfel au părăsit templul, iar micuţul Lu merse fericit la şcoală, în timp ce tatăl său căuta o nouă preocupare. Dar nu era uşor să găseşti de lucru. Într-o zi, toţi banii au fost cheltuiţi şi ultimul orez consumat. Atunci, tatăl lui Lu a spus:

   - Acum doresc să ştiu ce se întâmplă. Nu mai onorăm idolii, şi acum nu avem nimic de mâncare. Lu alergă iarăşi la şcoală şi spuse învăţătorului:

   - Ce trebuie să facem acum? Tatăl meu nu mai crede că există numai un Dumnezeu adevărat.

   - Du-te imediat acasă şi roagă-te, spuse învăţătorul. Roagă-L pe Dumnezeu, ca El să vă dea ceva de mâncare, şi gândeşte-te că Dumnezeu aude.

   Lu a urmat şi acest sfat al învăţătorului său. În loc să înveţe la şcoală, L-a rugat pe Dumnezeu tot mereu să le trimită ceva de mâncare. După ceva timp, colegii lui de şcoală au venit şi au bătut la uşă.

   - De ce nu ai venit astăzi la şcoală?

   - A trebuit să rămân aici şi să mă rog, răspunse Lu, pentru că nu mai avem nimic de mâncare în casă.

   - Nu mai aveţi chiar nimic de mâncare?

   - Nu, nu avem nimic.

   Atunci, prietenul său Şase vânturi spuse:

   - Acolo în josul străzii se află o raţă moartă. De ce nu o iei?

   Ca fulgerul, Lu alergă pe stradă în jos. Ciudat, acolo se afla într-adevăr o raţă mare, albă, moartă la marginea străzii. El o ridică şi alergă spre casă.

   - Uite aici, spuse el către tatăl său, Dumnezeu răspunde la rugăciuni. Urechile Lui aud într-adevăr.

   Ochii tatălui au devenit foarte mari. Da, era într-adevăr o raţă.

   - Repede, fă focul, spuse el, ciupeli raţa şi o împărţi în bucăţi. Micuţul Lu tocmai aprindea focul, când tatăl lui strigă:

   - Lu, vino repede încoace. Uite, ce este aici. Cât de ciudat, în gâtul raţei se afla un lănţişor de aur. Raţa a înghiţit desigur lănţişorul şi astfel s-a sufocat.

   - Oh, dragă tată, strigă Lu, Dumnezeu nu ne dă doar o raţă. Putem chiar să vindem lănţişorul, pentru a cumpăra orez.

   - Nu, nu. Cred şi eu acum că El ne-a trimis raţa, dar trebuie să încercăm să căutăm posesorul acestui lănţişor.

   Când raţa a fost pregătită, Lu şi tatăl său s-au aşezat şi au avut o masă copioasă. Nu era orez la masă, dar nu-i simţeau lipsa. Când s-au săturat, tatăl a spus:

   - Hai, Lu, să mergem pentru a vedea cine a pierdut lănţişorul de aur.

   În timp ce coborau strada plină de gropi din vecinătate, strigau către unul şi altul: „Ai pierdut cumva astăzi ceva?” „Nu!” şi apoi mai departe: „A pierdut cineva astăzi ceva?” „Nu!” venea iarăşi răspunsul. „Dar despre ce este vorba?” Dar fără să spună ce au găsit, au mers din casă în casă şi au întrebat până au ajuns la o casă mare cu o uşă încuiată. Un servitor deschise, iar când l-au întrebat şi pe el dacă cineva din casă a pierdut ceva, servitorul spuse:

   - Da, da, ai găsit? Dă repede încoace! Dar tatăl lui Lu spuse:

   - Cheam-o pe stăpâna ta!

   - Dă-mi mie! insistă servitorul.

   - Nu! strigă tatăl, sunt sigur că obiectul pe care l-am găsit, aparţine stăpânei tale. În aceeaşi clipă apăru stăpâna casei într-o rochie de mătase şi strigă:

   - Ce este cu gălăgia de aici?

   - Vă rog să ne scuzaţi, spuse tatăl lui Lu, am lucrat până acum în templu în josul străzii. Dar vedeţi dumneavoastră, de când a început aici şcoala nouă, băiatul meu a învăţat învăţătura Dumnezeului nou. Şi de aceea am plecat de la templu, dar până acum nu a fost posibil să găsesc ceva de lucru, iar astăzi n-am avut nimic de mâncare. Atunci au trecut băieţii de la şcoală pe la noi şi i-au spus lui Lu că pe stradă se află o raţă moartă. Şi în gâtul ei am găsit acest lănţişor de aur. Este acesta poate lănţişorul dumneavoastră?

   - Da, spuse doamna, acesta este lănţişorul meu de aur. I-am învinovăţit pe angajaţii mei că ar fi furat lănţişorul. Şi raţa îmi aparţinea tot mie. Dar aşteptaţi o clipă. Vreau să vă dau ceva pentru lănţişor.

   - Nici vorbă, spuse tatăl, şi deja se aflau pe drum înapoi. Dar doamna alergă după ei şi strigă:

   - Veniţi înapoi, veniţi înapoi, trebuie să vorbesc cu voi. Tu eşti un om cinstit. De mult timp caut un asemenea om care să lucreze pentru mine. Vrei să lucrezi pentru mine? Vei avea orez pentru mâncare şi de asemenea o plată.

   - Dar îl am şi pe fiul meu!

   - Nu strică. Adu-l şi pe băiatul tău. El poate merge de aici la şcoală şi să mănânce de aici.

   - Dar, spuse tatăl lui Lu, dumneavoastră veţi pretinde de la mine, ca să aprind smirnă înaintea idolilor. Eu însumi am făcut idoli şi ştiu acum că există un Dumnezeu adevărat. Acum nu mă mai pot închina idolilor. De aceea consider că nu pot lucra pentru dumneavoastră.

   Atunci doamna spuse:

   - Dacă acest Dumnezeu viu te-a făcut un om cinstit, atunci vino la mine. Nu voi pretinde de la tine să te închini la idoli. Dar poţi să-mi spui despre Dumnezeul vostru.

   Şi aşa s-a întâmplat.

Atenţie, închinare la idoli!

   Ştiţi ce este închinarea la idoli? În Biblie se vorbeşte în multe locuri despre ea. Deja oamenii, care au trăit chiar la început pe pământ, au cunoscut această închinare la idoli. Ei au devenit foarte repede neascultători şi nu au mai vrut să aibă de-a face deloc cu Dumnezeu. Nu a durat mult, şi ei şi-au născocit proprii lor dumnezei: erau figuri şi imagini din aur, pietre sau din lemn, care erau făcute de către un artist. Unii arătau ca oamenii, dar au existat şi animale şi alte obiecte pe care le adorau. Ce spuneţi? Este de fapt o mare nesăbuinţă: să adori dumnezei, pe care i-ai făcut singur şi care sunt dintr-un oarecare material mort! Dumnezeu vede aceasta astfel: El i-a interzis explicit poporului Israel să-şi facă dumnezei. Astfel, ei Îl vor uita pe Dumnezeu. În Ieremia 10.14 este scris de exemplu că idolii nici măcar nu au viaţă în ei. Şi în Psalmul 115, aceşti dumnezei sunt astfel descrişi:

- Au gură, dar nu pot vorbi!

- Au ochi, dar nu pot vedea!

- Au urechi, dar nu pot auzi!

- Au nas, dar nu pot mirosi!

- Au mâini, dar nu pot pipăi!

- Au picioare, dar nu pot merge!

   Nu pot să facă nimic, pentru că sunt numai figuri lipsite de viaţă! Şi astfel de figuri au fost odinioară adorate! Nu numai popoarele păgâne au făcut acest lucru, ci şi poporul Israel. El a cunoscut foarte exact voia lui Dumnezeu! El a experimentat deseori că doar Dumnezeu putea să-l păzească! Dar israeliţii au acţionat tot aşa de rău ca şi alte popoare. Uneori chiar mai rău! Odată au adorat de exemplu un viţel de aur şi s-au închinat înaintea lui. Şi mai târziu, Ieroboam, împăratul lui Israel, a lăsat să se facă chiar doi viţei din aur şi a spus poporului: „Iată dumnezeii tăi!” Un alt împărat, Manase, a făcut de asemenea ceva foarte îngrozitor: el l-a lăsat pe propriul său fiu să treacă prin foc, adică l-a jertfit pe fiul său acestor dumnezei! Nu este îngrozitor? Acest băiat a trebuit să moară în chinuri mari, pentru că tatăl lui a fost neascultător de Dumnezeu şi s-a închinat unei figuri moarte din aur!

   Din fericire, astăzi în zona noastră nu mai există închinare la idoli, nu-i aşa? Dar staţi – este într-adevăr aşa? Într-adevăr nu mai avem nimic de-a face cu această închinare în timpul nostru? De ce urăşte aşa de mult Dumnezeu închinarea la idoli? De ce a interzis-o atunci categoric?

   În primul rând: închinarea la idoli este o mare înşelăciune. Dumnezeu este înşelat pentru onoarea, ce Îi aparţine Lui. Oamenii se înşală pe ei înşişi, pentru că se închină înaintea unui nimic.

   În al doilea rând: închinarea la idoli este ispitire spre rău. Pentru că pentru a sluji idolilor, faci lucruri, care sunt împotriva voii lui Dumnezeu, ca de exemplu jertfirea copilului de către Manase. Şi apoi: oamenii Îl uită pe Dumnezeu prin idoli. Ei nu Îl mai adoră pe Dumnezeu, ci altceva! Şi astfel de oameni mai există încă: oameni, care L-au uitat pe Dumnezeu şi nu Se mai interesează de El. Ei nu mai îngenunchează desigur în faţa unei oarecare imagini, căreia să-i aducă jertfă. Dar ei sunt preocupaţi cu alte lucruri. Ei se gândesc de exemplu în timpul lor liber doar la hobby-urile lor. Şi de aceea nu mai au timp şi loc pentru Dumnezeu în inimile lor!

Pelerina tatălui

   Pe vremea când eram o fetiţă de câţiva anişori, am primit permisiunea să-mi petrec o după-amiază întreagă la bunica din satul vecin. Ne-am bucurat mult împreună şi îmi amintesc cu plăcere de acele ore frumoase.

   Îmi amintesc foarte bine şi de drumul spre casă.

   După ce am cinat cu bunica, dintr-o dată a venit o furtună mare. Fulgera, tuna şi ploua foarte tare. Furtuna a ţinut câtva timp.

   - Copilă, a spus bunica, cum vei merge în seara aceasta acasă?

   Chiar în acea clipă a apărut tatăl meu în cameră. Voia să mă ducă acasă. Purta o pelerină lungă şi largă. După ce ne-am luat rămas-bun, tata şi-a descheiat pelerina şi mi-a spus:

   - Vino, furişează-te aici, sub pelerină!

   M-am furişat sub pelerina tatălui, i-am prins mâna şi am ieşit în ploaie.

   Desigur, nu puteam vedea nimic. În jurul meu era întuneric beznă. Dar nici nu era nevoie să văd. Tata mă ducea de mână, iar tata ştia calea şi o putea vedea. Nu era suficient atât? Putea să fulgere şi să tune!

   După un timp, tata s-a oprit, a descheiat pelerina şi... am fost acasă. Mama m-a luat în braţe. Eram în camera noastră frumoasă şi caldă.

   Tata m-a dus acasă.

   Unde altundeva m-ar fi putut duce?

   În viaţă, copiii lui Dumnezeu sunt expuşi unor furtuni şi pericole. Probabil, deseori se tem. Dar Tatăl lor ceresc îi conduce cu bine cu mâna Sa puternică spre ţinta minunată: Casa cerească a Tatălui.