A da încet ascultare

Mama se plânge adesea, pentru că nu ascult întotdeauna imediat, mai ales seara când trebuie să merg la culcare. Dar până la urmă merg totuşi de fiecare dată!

Mama spune că să asculţi cu neplăcere înseamnă să nu asculţi într-adevăr. Ce părere ai?

                                                                                             Petronela

Dragă Petronela,

Te felicit, pentru că asculţi imediat când eşti chemată la o mâncare bună sau când ai voie să te joci pe afară! „Este bine să fii plin de râvnă totdeauna pentru bine“, spune Biblia (Galateni 4.18). Gândeşte-te în seara aceasta la ultimele trei cuvinte din acest verset! Dacă mergi imediat la culcare, dovedeşti că înveţi să asculţi corect.

„Vine de sus!“ (1)

   A fost odată – așa încep basmele. Singurul lucru comun al povestirii despre Wilhelm cu un basm este doar acela că aceasta s-a petrecut cu mult timp în urmă. Wilhelm nu este o persoană născocită. El a trăit în secolul al XIX-lea.

   Wilhelm avea paisprezece ani și era foarte serios.

   De ce? Deja la doisprezece ani și-a pierdut tata și mama și acum era un orfan. Mătușa bătrână, bolnavă la pat, la care locuia, îi spuse:

   - Wilhelm, eu sunt foarte bolnavă. Poți să stai mai departe la mine, dar trebuie să te îngrijești de tine. Vezi să obții un loc bun de muncă.

   El se gândea la aceste cuvinte când a plecat în „căutarea unui loc de muncă“. Nu era mofturos. Munca unui servitor, poate chiar a unui curier îi era de ajuns.

   Pentru Wilhelm nu era ușor. Așa cum mergea din ușă în ușă, în hainele lui cele mai bune, dar deteriorate în întregime, și întreba după lucru, oamenii reacționeau imediat respingător.

   - Cu vagabonzi ca voi poți pava strada în zilele de acum! a auzit strigându-se în spatele lui, când iarăși a întrebat pe cineva dacă ar avea să-i dea ceva de lucru.

   Dar Wilhelm avea o deviză bună: „Vine de sus!“ spunea deseori, când i se întâmpla ceva plăcut, dar și când i se întâmpla ceva neplăcut.

   Cuvintele: „Vine de sus!“ le spunea cu toată seriozitatea. Cu mult înainte, Wilhelm a învățat să accepte totul venind ca de la Dumnezeu.

   În prima zi de căutare după lucru a devenit foarte deprimat. Niciun loc de muncă! Ce va fi mâine? În necazul lui a făcut ceea ce i-au arătat părinții și care au trăit așa: și-a vărsat inima înaintea lui Dumnezeu și i-a spus Lui, marelui Dumnezeu, întristarea sa.

   Oare va auzi El și îl va ajuta?

   Și ziua următoare a început cu un refuz, până când s-a încurajat și a întrebat-o pe o doamnă bine îmbrăcată, care trecea pe stradă:

   - Nu aveți ceva de lucru pentru mine? Doamna s-a uitat cu atenție la Wilhelm; nu era neprietenoasă. La urmă spuse:

   - Din păcate, nu am acum nimic de lucru pentru tine, dar mă voi gândi la tine. Ai aici un mărunțiș. Nu uita să-mi dai adresa ta.

   Wilhelm se uită plin de curiozitate în mână: o marcă! Pe atunci nu erau bani puțini! Wilhelm nu mai putea de bucurie!

   - Vine de sus! Vine de sus! strigă el entuziasmat.

   - Ce spui? întrebă doamna vizibil suprinsă. Wilhelm i-a istorisit povestea lui, cum și-a pierdut părinții și acum locuia la o mătușă, și că el vedea această monedă venind direct de la Dumnezeu. Doamna spuse:

   - Este frumos, prietenul meu tânăr, și eu sunt o creștină, dar să mă încred așa de copilărește în Dumnezeu nu am învățat încă. Apoi plecă pe drumul ei. Wilhelm sări bucuros înspre casă.

   Câteva zile mai târziu, Wilhelm primi de la doamna aceea o misiune importantă și extrem de confidențială...

   Și pentru că Wilhem ar fi vrut să lucreze la doamna aceea, dorea mult să îndeplinească conștiincios misiunea.

   - Du pentru mine acest pachețel la ora unsprezece fix la notarul meu la Aurich! Conține documente importante. Mulți bani stau în joc.

   Wilhelm luă în primire pachețelul și promise să livreze punctual documentele. Avea timp o oră.

   „Trebuie să te grăbești!“ își spuse el. Dar apoi se gândi că ar putea porni de-a dreptul peste câmp prin poieni. A înaintat bine. Turnul bisericii micului oraș se vedea tot mai aproape. Desigur, trebuia să sară peste gropi și curând pantofii lui au fost uzi leoarcă. Dar Wilhelm nu se lăsă ușor bătut. O ploaie rece de noiembrie începuse. Multe gropi erau pline din cauza ploii. Acum mai trebuia să treacă numai peste încă o groapă lată. Cu o săritură uriașă se întinse în față, dar alunecă pe panta alunecoasă și căzu pe spate în apă. Pleosc! Ce rău! Din fericire, la legătura de documente nu ajunse apă, dar cu atât mai mult la Wilhelm. Era ud complet, îi era frig.

   Mai avea de mers încă câteva sute de metri. Dar ce era aceasta? Înaintea lui se afla o groapă lată de apă, de netrecut. Aici Wilhelm trebuia să aibă de grijă.

   La început a fost deznădăjduit. Se gândea la doamnă. Ce va spune? Dar apoi își spuse: „Dacă Dumnezeu conduce totul, atunci nici aceasta nu poate fi de la sine.“

   Wilhelm tremura tot mai puternic. Observă că îi era o dată cald, o dată frig. Descurajat porni spre drumul spre casă.

(urmează)

Locuieşte Dumnezeu în spatele norilor?

   Poate te-ai gândit vreodată unde Se află de fapt Dumnezeu. Unii oameni spun: „Nu L-am văzut niciodată pe Dumnezeu, de aceea nici nu cred că există.“ Tu crezi totuşi că există vântul? L-ai văzut vreodată? Se vede într-adevăr cum se mişcă pomii în vânt, dar vântul însuşi nu se vede. Aşa este şi în cazul lui Dumnezeu. Vedem cum lasă să răsară soarele, cum dă ploaie, hrană şi viaţă. Noi suntem total dependenţi de El, indiferent că Îl vedem sau nu. Dacă întrebi unde este El, atunci răspunsul este foarte simplu: peste tot. Biblia relatează despre aceasta în Psalmul 139. David, împăratul lui Israel, L-a cunoscut pe Dumnezeu şi a scris această experienţă.

   Dacă aş vrea să-L caut pe Dumnezeu şi L-aş căuta pe pământ, nu L-aş găsi niciodată. Ar trebui să-L caut în întreg universul, dar totuşi nu L-aş putea vedea pe Dumnezeu. El este mult prea mare şi prea sfânt, pentru a fi văzut cu ochii omeneşti. Şi totuşi, El este aşa de aproape de mine, încât mă înconjoară din toate părţile. El îmi este mai aproape decât aerul pe care îl respir. Şi El mă vede dacă stau jos sau mă ridic, dacă stau culcat sau merg. Înainte să spun un cuvânt, El îl ştie deja. Chiar gândurile mele cele mai ascunse, pe care nu le-aş spune niciodată vreunui om, le cunoaşte de departe. Înaintea lui Dumnezeu nu poţi să te ascunzi, căci înaintea Lui nu rămâne nimic ascuns. Tu nu te poţi strecura pe furiş pe lângă Dumnezeu. Chiar dacă ai avea intenţia să faci aceasta, Dumnezeu ar şti dinainte.

   Unde aş putea fugi de faţa lui Dumnezeu? Dacă aş lua un avion şi aş zbura pe insula cea mai singuratică din Oceanul Pacific, Dumnezeu este şi acolo. Dacă m-aş ascunde în peştera cea mai adâncă şi mai întunecoasă a întregului pământ, şi acolo El mă vede. Chiar şi întunericul este pentru El lumină. Dacă m-aş pune într-o rachetă spaţială şi aş zbura pe lângă lună spre stelele cele mai îndepărtate, pe care nu le-a ajuns niciodată vreun om, Dumnezeu este şi acolo. El ţine mâna Sa peste mine. Chiar dacă aş vrea să mă refugiez în moarte şi aş lăsa ca trupul meu să fie ars şi cenuşa spulberată în mare, totuşi nu aş putea să fug dinaintea lui Dumnezeu. Pentru că şi morţii vor sta înaintea lui Dumnezeu şi vor fi judecaţi după lucrările lor. Orice încercare de ascundere este fără sens. El te va ajunge întotdeauna.

   Dumnezeu m-a creat în pântecele mamei. El m-a făcut unicat, încât nu mai există un alt om care să arate exact ca mine. Fiecare om este unic pe întreg pământul, creat de Dumnezeu. El cunoaşte pe fiecare om înainte cu mult de a se fi născut. Cu fiecare om, El are un plan şi o ţintă: viaţa veşnică în slava Sa cerească. – Cine nu trăieşte după planul lui Dumnezeu, va greşi această ţintă.

   Chiar dacă ar vrea să fugă de Dumnezeu, fuga lui ar sfârşi în iad. Noi toţi nu am trăit după planul lui Dumnezeu şi astfel am greşit ţinta. Dar Domnul Isus a venit pe pământ. El a îndeplinit planul lui Dumnezeu şi a purtat pedeapsa în locul nostru. De aceea calea spre cer se poate atinge numai prin Isus Hristos.

   Am văzut cât de fără sens este să alergi de Dumnezeu. Este mai bine să rămâi înaintea Lui. Cum se face aceasta? Pentru că Isus Hristos ne înconjoară din toate părţile şi ştie cuvintele şi gândurile noastre, să ne adresăm Lui în rugăciune. Să-I spunem că vrem să trăim după planul lui Dumnezeu şi să-L rugăm să ne ajute la aceasta. Cu El putem vorbi ca şi cu cel mai bun prieten de-al nostru, chiar dacă nu Îl vedem. De asemenea, El ne aude rugăciunea noastră, chiar dacă doar o gândim. Să Îl rugăm să ne conducă de pe calea greşită şi rea pe calea veşnică. Aceasta duce în slava Lui. Isus Hristos va interveni atunci ca Mijlocitor pentru noi şi ne va îndreptăţi. Atunci avem pace cu Dumnezeu şi nu mai trebuie să fugim dinaintea Lui. Acum putem să-L numim pe Dumnezeu „Tatăl nostru“.

Vizita

   Gemenii sunt iarăşi sănătoşi. Mama a fost foarte afectată de ceea ce i-a povestit Izabela. De atunci, ea îi invită mai des pe Maia şi Manu la prânz. În această zi este de mâncare spaghete cu sos de roşii. Manu morfăie cu gura plină. Bărbia sa este colorată cu roşu.

   - Să mergem în după-masa aceasta la domnul Rotaru? întreabă deodată Izabela. El ne-a invitat foarte amabil.

   Mama este de acord.

   - De ce nu? întreabă Manu între două înghiţituri. Nu avem aşa multe teme şi nici nu ne putem juca fotbal, pentru că este peste tot aşa de ud.

   - Unde se află de fapt strada Morii? se anunţă Maia.

   - Este la capătul oraşului, înainte de podul de la strada principală, explică doamna Faur. Cred că există acolo doar una sau două case.

   - Vom găsi cu siguranţă, este de părere Timi şi pune mâna pe jacheta lui groasă de ploaie.

   Câteva minute mai târziu, cei patru prieteni sunt deja pe drum. Zăpada este topită şi pe drum sunt bălţi mari. Din când în când, soarele se arată printre nori groşi. După un sfert de oră, copiii cotesc pe strada Morii, care duce pe lângă un râuleţ zglobiu. Chiar la capătul drumului se află o casă frumoasă de lemn, cu acoperişul până jos şi cu cutii pentru flori, vopsite cu verde, care sunt acoperite cu ramuri de brad. Când copiii se apropie, răsună un lătrat vioi. Un câine mare, maro apare la gardul de lemn al terenului vânătorului şi aleargă spre cealaltă parte a gardului pe lângă ei până la intrarea în casă.

   - Oare muşcă? întreabă fricoasă Maia.

   - Doar păzeşte, spune Timi.

   În acest moment, uşa casei se deschide şi un glas de bărbat strigă:

   - Linişte, Bruno! Sunt musafiri şi prieteni!

   Este domnul Rotaru. Câinele încetează imediat să mai latre şi dă din coadă în aşteptare.

   - Un câine frumos, spune Timi recunoscător.

   - Bruno este mai ales un câine credincios şi mă pot bizui pe el! – Dar acum haideţi înăuntru, mă bucur că aţi onorat invitaţia mea.

   - Vă mai amintiţi de noi, domnule Rotaru? întreabă mirat Manu.

   - Dar desigur! Domnul Rotaru îi trage cu ochiul. Poate că sunt eu bătrân, dar memoria îmi funcţionează încă foarte bine. El aleargă în bucătărie.

   - Maria, avem patru copii în vizită. Poţi să ne aduci repede ceva prăjitură şi cacao?

   Micuţa doamnă bătrână le face prietenoasă cu mâna copiilor. Este aşa de graţioasă, încât arată aproape ca un copil.

   - Mai am un blat de tort în frigider, pot să-l umplu cu piersici, se gândeşte ea cu voce tare.

   - Marin, lasă pe fete să pună masa în sufragerie. Ştiţi desigur cum se pune? se adresează ea către Maia. Maia afirmă zâmbind şi se pune imediat pe treabă.

   - Aveţi o grădină frumoasă! se minunează Timi. El stă lângă uşa terasei, în spatele căreia se întinde poiana până la marginea pădurii. Pe jumătate acoperit cu tufişuri dese se află un eleşteu uriaş. Ierburi înalte şi trestie cresc la marginea lui.

   - Acolo sus la marginea pădurii pasc un ponei şi un măgăruş! strigă entuziasmată Izabela. Vă aparţin?

   - Cam aşa se poate spune. Soţul meu strânge adesea animale, pe care nimeni nu mai vrea să le ţină sau care sunt deja anunţate la abator, spune micuţa doamnă Rotaru.

   Ea aşază pe masă tortul de piersici şi un bol cu frişcă.

   - Eu am fost medic veterinar, explică domnul Rotaru. Dragostea pentru animale se află pur şi simplu în mine. Dumnezeu a creat toate făpturile şi ne-a dat răspundere pentru ele. Manu îşi schimonoseşte faţa.

   - Unii oameni sunt mai prietenoşi cu câinele lor decât cu copiii lor, spune el şi glasul lui sună aşa de răutăcios, încât Izabela se uită îngrozită la el. Domnul Rotaru dă din cap trist.

   - Ai dreptate! Dar se pot face amândouă, spune el gânditor, să fii prietenos cu oamenii şi cu animalele. Şi adesea pot avea destul de mult de a face împreună.