Prea târziu

   Rusaliile stăteau la uşă. Pământul şi-a îmbrăcat haina de sărbătoare. Pe păşune, mii şi mii de flori îşi legănau căpşoarele lor plăpânde în bătaia vântului.

   În vila doctorului Georgescu, care se afla la marginea unui orăşel în apropiere de pădure, se făcea de zor curăţenie. Era aşa de mult de lucru în curte şi în grădină, încât şi micuţa Lili era ocupată cu lucrul. Ea măturase potecile şi acum, cu obrajii roşii, venea sărind în întâmpinarea mamei sale.

   - Mamă, am măturat toate potecile. Mă pot duce acum pe poiană? Aş dori mult să culeg un buchet de flori pentru tanti Elisabeta, spuse ea.

   - Da, draga mea, se bucură mama. Tanti Elisabeta se va bucura, desigur!

   Lili fugi pe păşune. Se bucura că tanti Elisabeta va veni din nou în vacanţă la ei. Ea era o prietenă a doamnei doctor şi trăia ca învăţătoare într-un oraş din apropiere. Pentru că nu avea rude sau apropiaţi, primea cu bucurie invitaţia prietenilor, a căror casă o vedea ca pe locul ei natal. Pentru toţi era un musafir drag; dar nimeni nu aştepta cu atâta nerăbdare venirea ei ca Lili, care se gândea că tanti Elisabeta vine de dragul ei. Cu tanti se putea juca orice joc, putea să o întrebe tot felul de lucruri. Ce povestiri minunate putea istorisi tanti Elisabeta!

   În curând, Lili a avut un buchet mare, care va înfrumuseţa camera de oaspeţi.

   În sfârşit sosi şi momentul când Lili aştepta nerăbdătoare împreună cu mama ei venirea trenului în gară. Tanti Elisabeta a fost condusă spre casă cu multă bucurie.

   - Tanti Elisabeta, veniţi cu mine în grădină? Am să vă arăt straturile mele de flori; în acest an au înflorit foarte frumos micşunelele! Am şi un leagăn şi...

   - Aşteaptă măcar o clipă, Lili! spuse mama râzând. Tanti Elisabeta trebuie să-şi bea mai întâi cafeaua. Apoi, dacă doreşte, poate să meargă cu tine.

   Tanti promise că va merge şi Lili mâncă bucuroasă o bucată mare de prăjitură.

   Într-o zi frumoasă de vacanţă, Ana, o prietenă bună cu Lili, avea ziua de naştere. Lili s-a pregătit să meargă în vizită la prietena ei.

   - La şapte fix să fii acasă, îi spuse mama la plecare.

   - Desigur, mamă!

   Dar jocul de-a v-aţi ascunselea în grădină la prietena sa era prea minunat. Orele zburau repede; era deja şapte şi jumătate. Lili ascultă bătăile ceasului cu groază. Deşi s-a despărţit în cea mai mare grabă de prietena ei şi a fugit întregul drum, totuşi arătătorul arătă ora opt fără un sfert când, încălzită şi obosită de alergare, intră în cameră.

   În cameră era numai tanti Elisabeta. Tatăl fusese chemat la un bolnav, iar mama ei era ocupată în grădină.

   - Lili, ce târziu ai sosit! spuse tanti Elisabeta şi o privi tristă pe Lili.

   - Tanti Elisabeta, răspunse Lili, îmi pare rău că iarăşi am fost neascultătoare. De atâtea ori i-am promis mamei că o să vin punctual acasă şi niciodată nu am reuşit.

   - Ştii ceva, Lili? Mâine am să-ţi povestesc o povestire din viaţa mea, o povestire, în care şi eu am venit prea târziu. Acum mănâncă şi du-te la culcare.

   Lili ascultă în tăcere, apoi o rugă pe mama ei să o ierte şi adormi liniştită după rugăciunea de seară.

   În dimineaţa următoare, când cele două stăteau pe o bancă, Lili îi aminti:

   - Tanti Elisabeta, mi-aţi promis o poveste!

   - Poţi să-ţi imaginezi că odată şi eu am fost aşa ca şi tine? Şi eu am făcut aceeaşi greşeală ca şi tine, şi anume de a nu fi ascultătoare atunci când tata şi mama îmi spuneau ceva. Această greşeală a fost foarte amarnic pedepsită, aşa că întreaga mea viaţă nu o să o uit. Acum, când văd un copil, care nu ascultă ceea ce-i spun cei dragi ai lui, aş dori să-i strig: Ascultă atâta timp cât mai poţi, atâta timp cât nu este prea târziu!

   Tanti privi gânditoare, apoi continuă:

   - Eram cu câţiva ani mai mare decât tine. Recunoşteam că eram o oiţă a Bunului Păstor. După câtva timp s-a îmbolnăvit mama. Eu nu ştiam ce-i lipseşte, dar deseori stăteam la patul ei. Eu mă rugam deseori Domnului Isus să o facă sănătoasă. În vremea aceea, tatăl meu era deseori plecat cu probleme de serviciu, aşa că de foarte multe ori eram singură, doar numai cu femeia care ne ajuta în casă şi cu mama. Mama îmi spunea deseori să merg afară, pentru că aerul din camera unde era ea, nu-mi făcea bine.

   Mama era de trei săptămâni bolnavă şi eu tânjeam după aer proaspăt, după pădure şi poiană.

   Într-o zi, când m-a îndemnat din nou să merg pe afară, m-am hotărât, am sărutat-o – dar de ce astăzi mă privi într-un mod atât de deosebit? Acest gând mă frământă la plecare; m-am întors şi i-am făcut semn cu mâna.

   - Te rog să nu rămâi mai mult de o jumătate de oră, spuse ea, ceasul de la biserică îl poţi vedea şi de pe păşune, Elisabeta!

   Nu, nu doream să rămân mult, dar cum s-au scurs orele, nu ştiu; tot mai mult mă îndepărtam de casă spre pădure. Era tot aşa de înverzită şi înflorită ca astăzi. Florile înfloreau peste tot şi eu inspiram aerul proaspăt de pădure. Mă gândeam la rugămintea mamei, dar mă linişteam cu gândul că Maria, femeia care ne ajuta în casă, se află lângă ea, iar buchetul de flori, pe care îl adunam pentru ea, o va face să nu mai fie supărată din cauza rămânerii mele prea lungi.

   Aproape două ore trecuseră. Deodată mi s-a făcut teamă şi greşeala mea o vedeam mare, pentru că o luasem aşa de uşor cu rugămintea mamei. Mama mă aştepta – poate neliniştea din cauza mea îi va agrava boala! Cât de deosebit m-a privit la plecare!

   Am fugit spre casă cât m-au ţinut picioarele.

   În coridor, mi-a venit înainte Maria cu ochii plânşi şi faţa speriată. Neliniştită, mi-a spus:

   - De ce nu ai venit mai devreme acasă? Acum este prea târziu!

   - Cum? Prea târziu? Ce s-a întâmplat, Maria, este grav cu mama?

   - Ah, fetiţo... mama ta... am trimis după medic, dar nu l-a găsit... cu puţin timp înainte şi-a pierdut conştiinţa, iar apoi...

   Lacrimi după lacrimi se scurgeau pe faţa Mariei. Mi se părea că se mişcă pământul de sub picioarele mele. La patul mamei, am căzut în genunchi şi i-am sărutat mâinile dragi, care mi-au făcut atâta bine, şi încercam în zadar să-i readuc viaţa din nou prin rugăminţi şi cereri. Acum puteam să-i aşez buchetul de flori, pe care l-am cules pentru mama, în mâinile ei – flori pentru mort. Ah, de câte ori m-am gândit mai târziu la ea!

   Când mama începuse să strige speriată după mine, Maria a trimis un băiat din vecinătate să anunţe medicul. El tocmai se afla în vizită la un bolnav. Mai târziu, când a venit la noi, stătea impresionat în faţa patului. Nu se aşteptase la o schimbare aşa de radicală în rău. Apoi întrebă dacă nu cumva mama a avut vreo tulburare.

   - Plângi, micuţa mea, plângi, spuse el către mine mângâindu-mă pe cap, să pierzi mama nu este uşor. Plângi.

   Ceea ce s-a petrecut atunci în mine, nu pot să descriu. Credeam că nu o să mai fiu veselă niciodată.

   - Trist, spuse apoi medicul către mine, că tatăl tău nu este acasă!

   - El se întoarce astăzi, i-am răspuns şi m-am gândit deznădăjduită la întoarcerea tatălui meu, asupra căreia cu o zi înainte ne bucuram aşa de mult.

   Câteva ore mai târziu, tata se afla în cameră. Medicul l-a adus de la gară şi i-a făcut cunuscut vestea zguduitoare. La început, el nici nu a vrut să creadă; prea nepregătit îl lovise această veste. El m-a strâns în braţe, iar apoi i-am povestit tot, tot ce mă chinuia, nu i-am ascuns nimic. În timp ce el însuşi se lupta cu lacrimile, încerca să mă liniştească în durerea mea şi în reproşurile care mi le făceam.

   Lili ascultase cu atenţie şi, când tanti tăcu, şopti cu lacrimi în ochi:

   - Săraca tanti!

   - Ah, nu, Lili! Dumnezeu mi-a luat nespus de mult cu mama mea, totuşi El a dorit să mă binecuvânteze din belşug prin acest lucru. Din acea zi înspăimântătoare, am fost transformată. Eu, care de altfel eram aşa de nepăsătoare şi distrată, mă simţeam acum aşa de săracă şi singură, cum nu pot să descriu. Tata se purta frumos cu mine şi mă iubea. De asemenea şi Maria îngrijea din toate puterile să-mi meargă bine şi se purta foarte frumos cu mine, dar mie îmi lipsea dragostea mamei! Pe vremea aceea, am avut la şcoală un profesor de religie, care înţelegea şi putea să ne povestească despre Mântuitorul, despre ascultarea Sa până la moarte, despre dragostea Lui statornică care înconjoară pe cei singuratici şi trişti, despre cuvintele Lui care sunt valabile şi astăzi: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine.”

   Mama mi-a povestit deseori despre acest lucru, dar niciodată nu am înţeles pe deplin înţelesul acestor cuvinte frumoase ca după moartea ei. Aşa am venit la Mântuitorul. Atunci inima mea setoasă de dragoste a găsit ceea ce căuta. Cu El am mers apoi în viaţă şi El m-a ajutat să trec peste greşeala mea. Cât de mult doresc ca şi tu să reuşeşti acest lucru cu ajutorul Lui, Lili! Rareori am povestit această poveste. Dacă te va ajuta în hotărârile tale, atunci nu a fost în zadar.

   Lili o privi cu seriozitate pe tanti.

   - Desigur, promise ea, drumneavoastră şi părinţii mei veţi vedea: totul se va schimba!

 

Foarte departe şi totuşi foarte aproape

   Enervat, Edy se învârte în pat de pe partea stângă pe dreapta. Nu poate pur şi simplu să adoarmă. Astăzi, oraşul nu se linişteşte, cu toate că este deja aproape ora zece seara. Pe afară trece o maşină după cealaltă. Şi alături pe balcon, vecinii fac grătar.

   De altfel, lui Edy i se făcea totdeauna foame, când i se urca la nas mirosul de cârnăciori proaspăt prăjiţi. Dar în seara aceasta doreşte doar să doarmă, pentru că ziua a fost foarte obositoare. Şi apoi a fost şi lucrarea la română. Edy oftează. Ar prefera să nu se mai gândească la ea. Singura oră frumoasă de astăzi a fost fizica. Când Edy se gândeşte cum domnul L. le-a explicat construcţia sistemului solar, îi vine o idee.

   Repede dă la o parte pătura şi merge la fereastră. „Când soarele a apus mai înainte, nu a fost niciun nor pe cer, ar trebui de fapt să pot vedea multe stele”, se gândeşte el. Îşi lipeşte faţa de geamul ferestrei şi se uită încordat în sus.

   - Ce faci acolo?

   Speriat, Edy se întoarce. Micuţa lui soră Lizy a apărut cu paşi uşori în camera lui.

   - M-ai speriat, se plânge supărat Edy.

   - Scuze, spune Lizy. Nu pot dormi şi am vrut să văd ce faci.

   - Bine, deviază Edy subiectul. Eu m-am gândit că ar fi o bună ocazie să observi stelele de pe cer, pentru că nu sunt nori pe cer. Dar nu văd niciuna. Ciudat, nu crezi?

   - Da, confirmă sora lui. Să-l întrebăm pe tata?

   - Ce vreţi să mă întrebaţi? Tata stă zâmbind în uşă.

   - Edy şi cu mine nu putem dormi. Edy a vrut să vadă stelele. Dar nu se văd deloc stelele, izbucneşte Lizy înainte ca fratele ei să poată spune ceva.

   - Asta din cauză că în oraş peste tot sunt încă aprinse aşa de multe lumini, explică tata.

   - Te referi de la maşini? Edy se uită întrebător la tatăl său. Tata aprobă.

   - Şi de la reclame.

   - Şi de la luminile de la balcoane, completează Lizy.

   - Ştiţi ceva? Am o idee. Dacă mama este de acord, facem o mică excursie afară în pădurea de lângă oraş, propune tata.

   Mama este de acord. Ea unge repede câteva felii de pâine şi împachetează de asemenea câteva sticle cu apă şi limonadă. Câteva minute mai târziu stau cu toţii în maşină şi sunt gata de plecare.

   - Ce linişte este aici, se minunează Edy, când coboară la marginea pădurii.

   - Şi aşa de întuneric, spune Lizy. Altfel ca la noi pe stradă.

   Tata îi ia pe amândoi de mână şi împreună cu mama merg câteva minute prin pădure până la un mic luminiş.

   - Uitaţi-vă în sus, spune tata către Edy şi Lizy.

   - Oh, ce multe sunt! strigă Edy mirându-se.

   Lizy doar se uită. Una, două, trei... foarte multe stele strălucesc acolo pe cerul nopţii albastru închis.

   - Şi pe toate acestea le-a creat Dumnezeu, se gândeşte Edy.

   - Da, şi El le cunoaşte pe toate pe nume, confirmă mama.

   Entuziasmaţi, toţi privesc un timp tăcând cerul înstelat. Descoperă mereu noi stele.

   - Locuieşte Dumnezeu în spatele stelelor? doreşte Lizy deodată să ştie. Are acolo casa Lui?

   - Cum ai ajuns la ideea asta? se miră Edy.

   - Ei, pentru că Dumnezeu a creat toate stelele. Şi dacă le cunoaşte pe toate pe nume, trebuie că locuieşte undeva acolo, pentru ca să le poată vedea pe toate.

   - Este o explicaţie bună, spune mama.

   - Dar atunci ar locui foarte departe, dă tata de gândit.

   - Oare ar mai putea să ne vadă atunci pe noi oamenii mici? întreabă Lizy nesigură.

   - Desigur, spune Edy cu convingere.

   - Da, El face asta, spune şi tata.

   - Dar cum se poate, dacă locuieşte aşa de departe în spatele stelelor? nu se lasă Lizy. Tata şi mama se aşază împreună cu Edy şi Lizy pe o bancă la marginea luminişului. Tata îi ia pe amândoi în braţe.

   - Unde locuieşte exact Dumnezeu, nu ştim, Lizy, începe el să spună. Biblia spune că El locuieşte într-o lumină inaccesibilă, în care niciun om nu poate privi. Şi totuşi există o locuinţă a lui Dumnezeu, pe care amândoi o cunoaşteţi bine.

   - Unde? Edy şi Lizy privesc întrebători la tatăl lor.

   - Ei, gândiţi-vă.

   Dar amândoi n-au nicio idee.

   - Nu este foarte departe, încearcă mama să-i ajute.

   - În biserică? întreabă şovăind Edy.

   Tata şi mama dau negând şi zâmbind din cap.

   - Mult mai aproape, spune tata.

   Iarăşi cei doi se gândesc. Deodată, faţa fetei se luminează:

   - În inimile noastre! Aşa cântăm într-o cântare!

   - Desigur! Edy îşi dă cu palma înţelegând de frunte. Am citit de curând împreună în Biblie. Cum era scris? Dumnezeu locuieşte la toţi care cred în Fiul Său şi respectă Cuvântul Său.

   - Foarte bine, spune tata.

   - Atunci Dumnezeu locuieşte deci în acelaşi timp foarte departe şi totuşi foarte aproape! Lizy este entuziasmată şi se ghemuieşte strâns în braţele tatălui. Apoi se uită iarăşi în sus admirând cerul înstelat.

Despre sport

Ştiţi voi, scumpii mei copii, că apostolul Pavel era un mare „sportiv”? Parcă văd cum vă miraţi! Dar este un fapt foarte adevărat. Eu nu spun că el mergea cu schiuri sau făcea un sport de felul acesta, dar ştiu că era un luptător şi un alergător. Vedeţi ce scrie în Evrei 12, versetul 1: „Şi noi... să dăm la o parte orice piedică şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne, şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte...”

De tânăr încă, apostolul a intrat în stadionul lui Dumnezeu, un stadion foarte mare, unde sunt mulţi alergători. Ascultaţi ce zice la sfârşitul vieţii sale: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în «ziua aceea», Domnul, Judecătorul Cel drept...” Cum va fi acea cunună, noi nu ştim. Ştim numai că va fi nemaipomenit de frumoasă şi că nu se va strica niciodată.

N-aţi dori, voi, iubiţi copii, să alergaţi, cum a alergat apostolul Pavel? Suntem cu toţii chemaţi în acest stadion mare şi putem să intrăm ca alergători. Însă sunt condiţii de îndeplinit. Poarta stadionului este foarte mică şi strâmtă; chiar copiii trebuie să se aplece. Fiecare bărbat, femeie şi chiar copiii poartă pe spatele lor ceva, ca un sac mare, plin cu fel de fel de lucruri murdare şi urâte... acestea sunt păcatele noastre. Aţi citit că apostolul zice: „daţi la o parte orice piedică şi păcatul...” Poarta este aşa de mică, încât cu „sacul” nostru de păcate nu putem intra nicidecum. Sărmanul alergător, care nu poate intra, începe să plângă şi să strige: Vai, ce să mă fac cu păcatele mele?

Atunci deodată vede lângă uşă... o cruce... şi pe ea stă scris: „Sângele lui Isus Hristos... ne curăţă de orice păcat”. O, ce veste bună pentru sărmanul împovărat! El se apleacă şi povara lui cea grea cade de pe umerii lui; este eliberat.

Acum, uşurat şi fericit, îşi începe alergarea. Regulamentul, care trebuie păzit pentru alergare, este foarte aspru.

Însă alergătorul este condus de mâna sigură a Domnului Isus şi dacă cel ce aleargă se uită mereu la Conducătorul lui, nu poate da greş. Din nefericire, însă, se întâmplă uneori şi altfel. Se poate întâmpla ca un băieţaş să-şi ia privirea de la Conducătorul său: el cade, zace la pământ, plânge de ţi se rupe inaima şi nu se poate ridica. Ce s-a întâmplat?

Vedem că de piciorul lui atârnă o „minciună” mare şi grea.

Piciorul lui este umflat şi sărmanul băiat este în mare durere. Aşa se întâmplă când alergătorul nu se uită ţintă la Domnul Isus, nu ascultă de glasul Lui şi se smulge din mâna Lui.

Dar în Regulamentul stadionului este scris: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire.”

La strigătul băiatului vine Domnul Isus, îl ridică, îl curăţă, îl vindecă şi îl ia iarăşi de mână. Singuri nu putem să alergăm, dar Hristos este mereu gata să ne ajute, numai dacă Îi suntem supuşi şi ascultători.

Misionarul Hudson Taylor, care a lucrat mulţi ani în China, a avut o fetiţă care a intrat foarte tânără în acest stadion. Deşi avea numai 8 ani, ea Îl iubea mult pe Mântuitorul ei. Şi nu voia să-i facă nicio întristare. După ce s-a predat Domnului, ea s-a schimbat, devenind mai ascultătoare de părinţi şi mai supusă. Ea era ca o rază de soare în casa pământească. Odată, plimbându-se cu tatăl ei, ea văzu un chinez care făcea un idol, adică un zeu din lemn cioplit, la care urma să se închine. „O”, zise ea îngrozită, „omul acesta nu cunoaşte pe Isus, dacă face aşa ceva. Tăticule, nu vrei să-i vorbeşti despre Isus?” Şezând mai târziu cu tatăl ei la umbra unui copac, nu a putut să uite de fel pe acel sărman chinez, până când au îngenuncheat amândoi şi s-au rugat fierbinte ca Domnul să aibă milă de sărmanii chinezi şi să-l ajute pe tatăl ei, ca să le poată predica Evanghelia. Opt zile după această întâmplare, scumpa fetiţă îşi terminase alergarea. Ea a ajuns la ţintă foarte repede. Ca o floare, ca un crin alb, Domnul Isus a cules-o şi a dus sufletul ei în grădinile Sale.

Biblia coaptă

   În Ohio există o Biblie coaptă, veche de câteva sute de ani. Ea aparţine unei familii de credincioşi. Pe vremea marilor prigoniri împotriva creştinilor evanghelici, o poruncă împărătească a fost dată pentru strângerea şi arderea tuturor Bibliilor. Prin tot felul de mijloace, credincioşii au căutat să salveze de la distrugere sfintele exemplare cuprinzând Cuvântul lui Dumnezeu.

   Astfel, o credincioasă nu a ştiut să facă altceva mai bun decât să înfăşoare Sfânta Scriptură într-un şervet, apoi să învelească totul cu un aluat gros şi să o pună în cuptor, împreună cu pâinile. Când aluatul s-a copt, femeia l-a pus laolaltă cu pâinile şi a încredinţat totul în mâna Domnului.

   Casa i-a fost răscolită din pod până în pivniţă de către comisarii trimişi să adune Bibliile de prin casele credincioşilor, însă negăsind nimic s-au retras mulţumiţi. Puţin după aceea Biblia a fost scoasă din învelişul ei şi i-a fost dat iarăşi cuvenitul loc de cinste.