O mare dezamăgire

   La uşa casei, cineva suna energic. Doamna Săndulescu deabia deschise uşa, când doi şcolari zburdalnici trecură pe lângă ea. Ca la comandă, cele două ghiozdane au zburat în colţul cel mai îndepărtat al camerei şi cei doi s-au agăţat de gâtul doamnei Săndulescu.

   - Am terminat! În sfârşit avem vacanţă!

   Cuvintele aproape că se rostogoleau unele după altele.

   - Unde sunt geamantanele? Poimâine mergem la mare! Ionel se învârtea agitat prin cameră şi Măriuţa sărea ca o marionetă. Încă două zile şi plecăm! cânta ea în tact.

   Cu răsuflarea tăiată se opri deodată şi se uită la mama ei:

   - Nu spui chiar nimic. Nu te bucuri?

   Şi Ionel încetă să se mai învârtă în cerc şi privi cu atenţie la faţa mamei.

   - Este ceva?

   - Acum spălaţi-vă mai întâi pe mâini, apoi veniţi în bucătărie, acolo putem să discutăm totul în linişte. Mama s-a întors şi a plecat încet din cameră.

   - Oh, asta nu-i a bună, şopti Ionel. Deodată, dispoziţia bună s-a spulberat.

   Când au ajus în bucătărie, mama îi aştepta cu o cacao şi curând şedeau toţi împreună la masa din bucătărie.

   Mama s-a uitat tristă la ei şi le-a spus:

   - Când am stat aici în urmă cu câteva săptămâni şi am planificat concediul, ne-am gândit doar la soare, nisip cald şi mare.

   - Şi ce este acum? o întrerupse Ionel nerăbdător.

   - Bunica a fost dusă azi dimineaţă la spital.

   - Şi, este rău? a vrut să ştie Măriuţa.

   - Nu, nu este grav, dar va trebui să rămână acolo mai mult timp până se va face iarăşi bine.

   Ionel s-a bucurat imediat.

   - Dar atunci putem totuşi să mergem la mare. O sunăm pe bunica în fiecare zi şi ea se reface. Când venim înapoi, o ajutăm acasă.

   Mama a ezitat. Nu dorea să-i strice bucuria, dar ştia că Ionel nu înţelegea totul. De aceea le-a amintit cu grijă copiilor:

   - Şi ce va face bunicul? El nu poate rămâne singur.

   Acum, Măriuţa a avut o idee:

   - Atunci îl luăm cu noi.

   - Bunicul nu se va descurca acolo, spuse Ionuţ. El nu mai cunoaşte adesea pe aici locurile.

   - Ai dreptate, a confirmat mama. Va trebui să rămânem de dragul bunicii aici.

   Măriuţei îi curgeau lacrimi de dezamăgire pe obraji.

   - Şi m-am bucurat aşa de mult, plângea ea.

   Mama a luat-o în braţe.

   - Şi eu. Dar desigur nu ne vom bucura cu adevărat în călătorie, când ştim că bunica în spital îşi va face griji pentru bunicul.

   Ionuţ a mai avut o propunere:

   - Nu poate merge bunicul la unchiul şi mătuşa?

   - Şi noi ne-am gândit la acest aspect, dar unchiul a rezervat o călătorie scumpă, la care nu poate renunţa, a explicat mama.

   - Dar la noi este desigur posibil, a comentat Ionuţ.

   - Noi nu am decis încă nimic. Vom face acest lucru când vine acasă tata.

   Dar toate celelalte idei au dus la rezultatul că trebuie să renunţe la călătoria planificată la mare.

   - Ce se va alege de vacanţa noastră! a suspinat Ionuţ.

   Dar a rămas uimit de ceea ce părinţii totuşi au găsit pentru ei. O dată au mers la iarbă verde. Bunicul a putut să-i însoţească. El le-a cioplit chiar câte un fluier. Într-o altă zi, tata a luat copiii la înot, în timp ce mama a vizitat-o pe bunica la spital. Apoi au făcut o plimbare lângă un râuleţ din apropiere. Când şedeau acolo în linişte în iarbă, Ionuţ a spus:

   - Dacă închid ochii, se aude aproape ca la mare...

   Într-una din următoarele seri, tata a spus la cină:

   - Astăzi mergeţi mai devreme la culcare. Faţa lui Ionuţ deveni deja foarte morocănoasă, dar s-a stăpânit să nu dea un răspuns grăbit.

   - Mâine dimineaţă vă trezesc foarte devreme şi vedem în aer liber un răsărit de soare.

   - Este super! s-a bucurat Măriuţa. Aşa ceva nu am văzut niciodată.

   Cât de splendid este vara un răsărit de soare, copiii nu şi-au putut închipui. Pe drumul de întoarcere când au cumpărat pâine de la brutărie, Ionuţ s-a oprit la chioşcul de ziare. Ce este asta? Ştrand devastat – era scris cu litere mari pe pagina de titlu a ziarului. Ionuţ se uită mai bine la litere. „Exact la acest ştrand am fi fost noi acum, dacă bunica nu ar fi trebuit să meargă la spital”, se gândi el speriat.

   Pe drumul spre casă, Ionuţ nu a spus niciun cuvânt. Era foarte descumpănit. Ceea ce arăta ca un eşec de vacanţă, a fost pentru ei ocrotirea de o nenorocire. Când au ajuns acasă, Ionuţ a scos ziarul din cutia poştală şi a deschis la pagina de titlu.

   Când toţi se aflau la masă pentru micul dejun, Ionuţ a aruncat ziarul pe masă.

   - Uitaţi-vă. Toţi s-au holbat înmărmuriţi la pagina de titlu şi tata a citit tare: Ieri a bătut un vânt puternic peste ştrand şi a avariat multe obiecte. Douăzeci de oameni au fost răniţi!

   Primul care şi-a găsit cuvintele a fost tata.

   - Acum vrem să mulţumim Tatălui nostru din cer că ne-a ocrotit să avem parte de o aşa nenorocire în concediu.

   - Da, a spus Ionuţ, şi eu nu mai vreau să fiu supărat, când Dumnezeu schimbă planurile noastre. În afară de asta, El a plănuit ceva mai frumos pentru noi.

   - Numai că noi nu am ştiut, a completat Măriuţa, că şi aici vom avea o vacanţă aşa de frumoasă.

   Mulţumitori, au împreunat toţi mâinile şi i-au mulţumit lui Dumnezeu pentru ocrotire şi că au putut vedea iarăşi cum Dumnezeu are grijă de ei şi îi conduce cu dragoste.

Dacă aş fi ştiut că este el!

   Într-o zi, pe când mă jucam cu câţiva băieţi de vârsta mea în piaţa satului în care locuiau părinţii mei, autobuzul ce venea din oraş opri în staţie. Coborâră câţiva călători. Printre ei un infirm încerca din toate puterile să meargă ajutându-se de două cârje. Mersul lui era atât de ciudat, încât aveai impresia că picioarele îi sunt desprinse de corp. Pentru a-mi distra prietenii, am strigat:

   - Ia priviţi, ce schilod!

   „Pe când eu îi iubesc, ei îmi sunt potrivnici“ (Psalm 109.4).

   În mijlocul râsului am tresărit zărindu-l pe tata care se îndreptă spre călătorul infirm. După ce îl salută prieteneşte, tata îi întinse braţul şi porniră amândoi spre casa noastră. Când am văzut acest lucru, am simţit că intru în pământ de ruşine. În seara aceea m-am întors acasă pe ascuns, asemenea unui hoţ. A trebuit însă să merg la masă şi acolo să întâlnesc privirile călătorului invalid, schilod, care mă salută prieteneşte. Privindu-mă se adresă tatălui meu:

   - Ce băiat frumos ai! A meritat să fie salvat de la înec.

   „Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi“

(Romani 5.8).

   Aceste cuvinte m-au străpuns. Tatăl meu mi-a povestit de multe ori că la vârsta de trei ani, într-o dimineaţă foarte rece de martie, am căzut în râu şi eram la un pas să mă înec. Un prieten s-a aruncat însă în apă şi mi-a salvat viaţa. Pentru mine, aventura nu a avut nici o consecinţă neplăcută, dar aceluia care m-a salvat, baia aceea rece i-a provocat un reumatism puternic, făcând din el un infirm.

Acesta eşti tu, Iosife!

   Un vânzător, care Îl iubea pe Domnul Isus şi încerca să-I slujească cum şi unde putea, umpluse câteva rafturi în magazinul său cu Biblii. Deasupra acestora stătea scris vizibil în întreg magazinul:

Aici se vinde sabia creştinului!

   Cu o astfel de sabie, soldatul Împăratului ceresc a obţinut cândva o biruinţă minunată.

   Într-o dimineaţă sosi o ceată de tineri destrăbălaţi pe stradă, urmaţi de o mare mulţime de curioşi. Ei erau îmbrăcaţi foarte colorat, astfel încât puteai să crezi că este vorba de o trupă de comedianţi care umblau din loc în loc. În mâini aveau diverse instrumente muzicale. S-au oprit tocmai în faţa magazinului vânzătorului şi au început să cânte şi să prezinte tot felul de acrobaţii. După ce au cântat câteva cântecele vesele, unul dintre ei, un tânăr cu trăsături ale feţei interesante, a ieşit din rândul lor pentru a aduna într-o cutie de metal bani de la cei ce stăteau în jur. După comportamentul lui se putea observa că cunoscuse zile mai bune. După ce a terminat de făcut turul, a intrat şi în magazin, de unde vânzătorul văzuse acţiunea ciudată a tinerilor. La rugămintea de a i se oferi ceva, vânzătorul a luat o Biblie din raft şi i-a spus:

   - Ascultaţi, dragul meu, vreau să vă dăruiesc 10 euro şi pe deasupra această carte, dacă îmi promiteţi să citiţi cu glas tare camarazilor dumneavoastră un capitol pe care vi-l voi arăta, încât toţi de aici să poată auzi.

   Râzând, tânărul a luat în primire Biblia, a păşit spre uşă şi a strigat celor de afară:

   - Aici este ceva de câştigat, băieţi! Domnul de aici vrea să-mi dea 10 euro, dacă vă voi ţine un mic discurs.

   În timp ce toţi se uitau plini de nerăbdare la cel ce vorbea, vânzătorul deschise Biblia la capitolul cincisprezece din Evanghelia după Luca şi îl rugă pe tânăr să înceapă cititul la versetul unsprezece.

   - Ei, atunci la treabă, băiete! a strigat unul din trupă râzând. Câştigă-ţi banii ca un bărbat!

   Iosif a luat cartea din mâna vânzătorului, a păşit spre camarazii săi şi a citit:

   „El a mai zis: Un om avea doi fii. Cel mai tânăr din ei a zis tatălui său: Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine. Şi tatăl le-a împărţit averea.”

   Ciudăţenia împrejurărilor, precum şi ceva în glasul cititorului a făcut să se facă linişte deplină. Faţa tânărului a primit deodată o expresie solemnă. S-a oprit o clipă, dar apoi a citit mai departe:

   „Nu după multe zile, fiul cel mai tânăr a strâns totul şi a plecat într-o ţară depărtată, unde şi-a risipit averea ducând o viaţă destrăbălată.”

   - Acesta eşti tu, Iosife! a strigat unul din trupă. Este exact ce mi-ai povestit tu despre tine şi tatăl tău!

   Celălalt a continuat: „După ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă.”

   - Acesta eşti iarăşi tu, Iosife! s-a auzit aceeaşi voce.

   „Atunci s-a dus şi s-a lipit de unul din locuitorii ţării aceleia, care l-a trimis pe ogoarele lui să-i păzească porcii. Mult ar fi dorit el să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nu i le dădea nimeni.”

   - Aşa ne merge la toţi, a spus iarăşi vorbitorul de mai înainte. Suntem cu toţii cerşetori şi ar fi putut să ne meargă mult mai bine. Dar citeşte mai departe!

   Tânărul a dat urmare solicitării, dar glasul lui tremura.

   „Şi-a venit în fire şi a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pâine, iar eu mor de foame aici! Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu.”

   Mai departe nu a mai putut citi. Glasul lui s-a înecat. Niciun sunet nu întrerupse liniştea ca de mormânt. Tânărul stătea ca ţintuit de pământ. Faţa lui tresărea în timp ce ochii lui au rămas aţintiţi la cartea pe care o ţinea în mâinile lui tremurânde. Istorioara tocmai citită conţinea aproape exact ceea ce făcuse el. Şi el părăsise îndrăzneţ casa tatălui său bogat şi îşi irosise averea într-o viaţă deşartă. Şi acum îşi amintea deodată, la fel ca fiul risipitor din pildă, de tatăl său în vârstă şi mâhnit, de dragostea care l-a înconjurat în patria sa, de angajaţii care nu duceau lipsă niciodată de hrană şi băutură, în timp ce el, fiul unui aşa bogat tată, îşi câştiga pâinea mizeră în străinătate, desigur nu la o turmă de porci, dar tot într-un mod trist.

   Această zi a devenit punctul de cotitură în viaţa acestui fiu pierdut. El a cerut sfat de la vânzător, care a fost mijlocul întoarcerii sale. Acesta a scris părinţilor lui, iar urmarea a fost că tânărul s-a întors cu adânc regret în casa părintească după o absenţă îndelungată. Istorioara despre fiul risipitor s-a împlinit în modul cel mai frumos la el. El a venit cu totul înapoi. Isus Hristos a devenit Mântuitorul şi Domnul său, iar Tatăl Domnului şi Mântuitorului său, Dumnezeu, a devenit acum în adevăr Tatăl său.