Dumnezeu ne cere să fim ascultători, dar noi
nu ne vom obişnui niciodată să-I dăm ascultare, până nu vom învăţa să ascultăm
de părinţii noştri.
Ionel, un băieţaş de doisprezece ani, îi
spunea odată prietenului să Petrică, plângându-se de asprimea părinţilor săi:
- De ce
părinţii mei îşi închipuie că au întotdeauna dreptate şi se pricep la toate mai
bine decât mine? Astăzi mi-au interzis să ne plimbăm împreună cu bicicleta,
mâine de dimineaţă trebuie să plivesc grădina de zarzavat, iar după-masă să
îngrijesc de un vecin care zace la pat de nu ştiu ce boală. Pur şi simplu nu
îmi mai rămâne timp să mă joc.
Petrică îi ascultă păsul, încălecă pe
bicicletă şi porni ca vântul din loc. Ionel se îndreptă pe jos spre grădina cu
zarzavaturi.
Copleşit de gânduri triste, băiatul se
plângea în sinea lui că părinţii nu-i doresc binele, căutând să-l lipsească de
plăcerea jocurilor şi a unor eventuale peripeţii. Dar amintindu-şi că tatăl lui
îi promisese o undiţă, ştiind că îi place să pescuiască, băiatul se mai învioră
şi plecă fluierând spre grădină, zicându-şi că părinţii nu sunt chiar atât de
răi cum îşi închipuia el.
Băiatul ştia că tata îl punea să smulgă
buruienile cu rădăcină cu tot, ca să nu mai poată creşte. Mai ştia că nu
trebuie să se oprească din cale sau să-l invite pe cineva cu el. Dar iată că în
drum spre grădină Ionel zări un iaz cu un cârd de gâşte pe mal, purtându-şi cu
trufie capetele pe nişte gâturi lungi şi frumoase, şi nu departe, lângă casa
vecinului, o cuşcă în care o căţea roşcată alăpta puişorii.
Ionel simţi o dorinţă arzătoare să
poposească puţin pe mal şi să stârnească gâştele, apoi să se apropie de
căţeluşă şi să se joace cu puişorii, dar întrucât tata îi ceruse să nu se
oprească nicăieri, îşi văzu de drum, bombănind pe sub nas. „De ce trebuie să
fac numai aşa cum doreşte el?” Şi căutând parcă un răspuns la întrebarea lui,
băiatul se întoarse, luă în braţe un căţel, aruncă o piatră în cârdul de gâşte
şi porni spre grădină, încredinţat fiind că „tata nu va afla nimic”.
Ionel legă căţelul de tulpina unui măr şi se
apucă de lucru, fără să observe un gânsac trufaş ce se apropie legănându-se de
căţel şi începu să-l ciupească cu ciocul. Se stârni mare zarvă şi tărăboi.
Între timp veni şi tata, mama alerga şi ea atrasă de zgomot şi Ionel o cam încurcă,
neştiind cum să se îndreptăţească.
Tata îl luă de mână, îl aşeză sub copac şi
îl întrebă de ce nu l-a ascultat până la capăt.
- Ai
făcut bine că nu te-ai plimbat cu bicicleta, îi zise tata, dar eu te-am rugat
să nu te opreşti nicăieri şi să nu iei pe nimeni cu tine la grădină. Trebuie să
fim statornici atât în lucrurile mărunte, cât şi în cele mari, ca oamenii să se
poată bizui pe noi. Noi vrem să te bucuri de toată încrederea noastră, căci te
iubim şi nu vrem să te mâhnim cu nimic...
Ionel îl asculta cu atenţie şi la un moment
dat înţelese că părinţii îi sunt buni prieteni şi, fiind mai în vârstă, cunosc
viaţa mult mai bine decât el şi hotărî să le dea toată crezarea. Băiatul îi promise
tatei să-l asculte întotdeauna şi căuta să se ţină de promisiune. Iar când a crescut
mare, i-a fost uşor să-I dea ascultare Domnului, care ştie toate mai bine decât
părinţii şi ne iubeşte cu nesfârşită dragoste.
