...căinţă şi pocăinţă

   Dacă nu te întorci la Dumnezeu în căinţă şi în pocăinţă, dacă nu-L primeşti pe Isus Hristos ca singurul tău Salvator, atunci rămâi în păcatele tale şi vei merge în pierzarea veşnică. Aşa spune Biblia, Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu. Dar: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1.9).  

Credinţă fără pocăinţă?

   Un misionar din Ceylon (mare insulă în Oceanul Indian) ne-a relatat despre o discuţie pe care a avut-o după o evanghelizare cu mai mulţi băştinaşi.

- Credeţi tot ceea ce v-am prezentat?

- Da, răsună răspunsul unanim.

- Credeţi că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu?

- Da!

- Credeţi că Dumnezeu a trimis în lume pe Fiul Său, pentru a salva păcătoşii pierduţi?

- Da!

- Credeţi că Domnul Isus este gata să vă mântuiască şi pe voi?

- O, da!

- Vreţi deci să-L primiţi ca Mântuitor şi Domn al vostru?

- Da, vrem!

   „Dar când le-am prezentat şi calea în urmarea Domnului Isus şi i-am întrebat dacă sunt gata să-şi schimbe întregul lor comportament, a domnit o linişte apăsătoare.”

- Trebuie să încetaţi să minţiţi! le-am cerut eu.

Atunci, pe feţele lor brune s-a ivit un zâmbet.

- Asta nu putem.

- Dar voi nu puteţi sluji singurului Dumnezeu adevărat şi în acelaşi timp să minţiţi şi să furaţi, să vă certaţi şi să vă înşelaţi unii pe alţii. Sunteţi într-adevăr gata să condamnaţi toate aceste lucruri şi să nu le mai practicaţi, pentru ca Domnul Isus să vă poată salva?

   Nu erau gata pentru aceasta. Li se cerea prea mult. Şi totuşi, mai înainte afirmaseră solemn cu toţii că ei cred.

   Şi în ţara noastră sunt mulţi oameni care doresc să fie mântuiţi. Dar ei resping renunţarea la viaţa lor păcătoasă. Dumnezeu aşteaptă o întoarcere deplină la El, o schimbare de mentalitate, aşteaptă pocăinţă. Cuvântul Său spune: Pocăiţi-vă şi credeţi în Domnul Isus Hristos!

Bun e tata, bun...

Bun e tata, bun,

cât nu pot să spun,

suflet ca al lui

nu-i al nimănui,

dar mai bun ca tatăl meu

este Tatăl-Dumenzeu.

Bun în orice fel

este numai El,

bun, nespus de bun mereu

este numai Dumnezeu,

slavă Lui mereu.

Bună-i mama mea,

nimeni nu-i ca ea,

glasu-i e duios,

duhu-i credincios,

dar mai bun ca ea ştiu eu

este Tatăl-Dumnezeu.

Buni sunt toţi ai mei,

mult ţin eu la ei,

mult vreau să-i iubesc,

mult le mulţumesc,

dar mai mult şi mult mereu

ţin la Tatăl-Dumnezeu.

Ascultarea

   Dumnezeu ne cere să fim ascultători, dar noi nu ne vom obişnui niciodată să-I dăm ascultare, până nu vom învăţa să ascultăm de părinţii noştri.

   Ionel, un băieţaş de doisprezece ani, îi spunea odată prietenului să Petrică, plângându-se de asprimea părinţilor săi:

   - De ce părinţii mei îşi închipuie că au întotdeauna dreptate şi se pricep la toate mai bine decât mine? Astăzi mi-au interzis să ne plimbăm împreună cu bicicleta, mâine de dimineaţă trebuie să plivesc grădina de zarzavat, iar după-masă să îngrijesc de un vecin care zace la pat de nu ştiu ce boală. Pur şi simplu nu îmi mai rămâne timp să mă joc.

   Petrică îi ascultă păsul, încălecă pe bicicletă şi porni ca vântul din loc. Ionel se îndreptă pe jos spre grădina cu zarzavaturi.

   Copleşit de gânduri triste, băiatul se plângea în sinea lui că părinţii nu-i doresc binele, căutând să-l lipsească de plăcerea jocurilor şi a unor eventuale peripeţii. Dar amintindu-şi că tatăl lui îi promisese o undiţă, ştiind că îi place să pescuiască, băiatul se mai învioră şi plecă fluierând spre grădină, zicându-şi că părinţii nu sunt chiar atât de răi cum îşi închipuia el.

   Băiatul ştia că tata îl punea să smulgă buruienile cu rădăcină cu tot, ca să nu mai poată creşte. Mai ştia că nu trebuie să se oprească din cale sau să-l invite pe cineva cu el. Dar iată că în drum spre grădină Ionel zări un iaz cu un cârd de gâşte pe mal, purtându-şi cu trufie capetele pe nişte gâturi lungi şi frumoase, şi nu departe, lângă casa vecinului, o cuşcă în care o căţea roşcată alăpta puişorii.

   Ionel simţi o dorinţă arzătoare să poposească puţin pe mal şi să stârnească gâştele, apoi să se apropie de căţeluşă şi să se joace cu puişorii, dar întrucât tata îi ceruse să nu se oprească nicăieri, îşi văzu de drum, bombănind pe sub nas. „De ce trebuie să fac numai aşa cum doreşte el?” Şi căutând parcă un răspuns la întrebarea lui, băiatul se întoarse, luă în braţe un căţel, aruncă o piatră în cârdul de gâşte şi porni spre grădină, încredinţat fiind că „tata nu va afla nimic”.

   Ionel legă căţelul de tulpina unui măr şi se apucă de lucru, fără să observe un gânsac trufaş ce se apropie legănându-se de căţel şi începu să-l ciupească cu ciocul. Se stârni mare zarvă şi tărăboi. Între timp veni şi tata, mama alerga şi ea atrasă de zgomot şi Ionel o cam încurcă, neştiind cum să se îndreptăţească.

   Tata îl luă de mână, îl aşeză sub copac şi îl întrebă de ce nu l-a ascultat până la capăt.

   - Ai făcut bine că nu te-ai plimbat cu bicicleta, îi zise tata, dar eu te-am rugat să nu te opreşti nicăieri şi să nu iei pe nimeni cu tine la grădină. Trebuie să fim statornici atât în lucrurile mărunte, cât şi în cele mari, ca oamenii să se poată bizui pe noi. Noi vrem să te bucuri de toată încrederea noastră, căci te iubim şi nu vrem să te mâhnim cu nimic...

   Ionel îl asculta cu atenţie şi la un moment dat înţelese că părinţii îi sunt buni prieteni şi, fiind mai în vârstă, cunosc viaţa mult mai bine decât el şi hotărî să le dea toată crezarea. Băiatul îi promise tatei să-l asculte întotdeauna şi căuta să se ţină de promisiune. Iar când a crescut mare, i-a fost uşor să-I dea ascultare Domnului, care ştie toate mai bine decât părinţii şi ne iubeşte cu nesfârşită dragoste.