Maria

   Maria era o oiţă a Domnului Isus şi încerca cu orice ocazie să Îi slujească. În timpul vacanţelor, pe care le petrecea împreună cu tatăl ei la mare, a auzit despre un bătrân cunoscut care se afla pe moarte. Ea l-a vizitat în micuţa lui casă. Acel bătrân nu mai auzea şi nu mai vedea aproape deloc, aşa că Mariei îi veni greu să afle dacă bolnavul era pregătit să-L întâlnească pe Dumnezeul său. Dar deoarece el vorbea numai despre multele lui fapte bune şi despre comportamentul lui exemplar, Maria a înţeles că nu-L cunoştea pe Mântuitorul păcătoşilor. El se afla pe calea care duce în pierzarea veşnică.

   Acest lucru o durea pe Maria. Toate încercările ei de a îndrepta privirile muribundului spre Domnul Isus şi spre lucrarea Sa de mântuire dădeau greş. Maria era la capătul înţelepciunii ei.

   Dar dragostea te face să gândeşti. Maria a făcut rost de o tablă mare, albă. Ea a pictat pe această tablă cu litere mari negre, cuvintele:

„Fiindcă atât de mult

a iubit Dumnezeu lumea,

că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El,

să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.“

   Apoi a prins tabla la capătul patului în care zăcea bătrânul. Acest om, convins de propria sa dreptate, citea astfel acest verset minunat despre dragostea lui Dumnezeu.

   Scurt timp după aceea, Maria a putut recunoaşte că osteneala ei nu a fost în zadar. Cuvintele au pătruns în inima bătrânului. El s-a recunoscut ca păcătos vinovat şi pierdut. Copleşit de dragostea lui Dumnezeu, şi-a îndreptat privirile spre Golgota unde Fiul lui Dumnezeu a murit şi pentru el. Bătrânul s-a pocăit, şi-a recunoscut multele lui păcate, a primit iertare şi scurt timp după aceea a murit în pace.

Suflă vânt

Suflă vânt din Miază-Noapte,

Suflă cu zăpadă

‘Coperind cu haină albă

Casă şi ogradă...

...Sub o straşină de paie

Plânge-o păsărică,

Cine s-o-ndura să-i deie

O fărâmă cât de mică?...

Colo-n marginea de sat

Într-o colibioară

Doi bătrâni, de foame stau

Şi de frig – să moară.

Copilaşul meu, acum

Te gândeşti tu oare

La flămânzii de sub straşini

Şi din colibioare?

Du-le-acum cu mâna ta

Inimii văpaie.

Dacă mâine vor fi morţi

Şi din vina ta e.

Lucrarea pentru ceilalţi

  - Dorim şi noi să ne punem la dispoziţia Lui, spune Tibi. Vrem să-I slujim Împăratului Isus. Dar cum să facem acest lucru?

   - Cel mai important este să spunem oamenilor despre Domnul Isus. Dar este bine şi când misionarii pot ajuta practic. Misionarul Roth este agricultor. El le-a arătat oamenilor din Kenya, cum se cultivă pământul. Astfel au obţinut recolte mai bogate. De medici se duce lipsă peste tot, căci există aşa de mulţi bolnavi.

   Domnul Isus spune: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut” (Matei 25.40).

Rugăciunea ajută!

   Un misionar, care vestea Evanghelia în peninsula Labrador în nordul Americii, a fost invitat de către nişte cunoscuţi la masă în timpul unui concediu în patria sa. Aceştia l-au întrebat despre lucrarea lui. În mod deosebit, copiii ascultau curioşi când misionarul istorisea întâmplările lui în ţara aceea îndepărtată.

   Harry, cel mai mic dintre copii, nu se sătura să-l audă vorbind. Când vizitatorul s-a despărţit de cunoscuţii lui, i-a rugat să-şi aducă aminte în rugăciunile lor de el şi de lucrarea lui din Labrador. Micuţul Harry şi-a propus să se roage în mod deosebit pentru misionarul Thomas, care era expus la multe pericole din cauza urşilor polari. Când micuţul se ruga cu mama lui, întotdeauna spunea la sfârşit: „Doamne Isuse, binecuvântează-l pe misionarul Thomas şi ai grijă de el, ca să nu-i facă niciun rău urşii polari.“

   După aproape un an, tatăl lui Harry a scris misionarului o scrisoare. În această scrisoare a amintit, printre altele, faptul că micul Harry se roagă pentru el, ca să fie păzit de urşii polari. Harry dorea să ştie tare mult, dacă misionarul a întâlnit deja un urs polar. După un timp veni o scrisoare din Labrador. Misionarul mulţumea micului său prieten pentru rugăciunile sale.

   În scrisoarea sa, misionarul făcea menţiunea că încă nu a întâlnit urşii polari, dar Harry să se roage mai departe pentru ocrotirea lui.

   Nu trecu prea mult timp şi misionarul avu pe inimă să viziteze o colonie aflată spre interiorul ţării, unde dorea să vestească Evanghelia. Misionarul luă cu el doi eschimoşi şi plecară cu o barcă. Când au ajuns într-o zonă îngustă, după un bloc înalt de gheaţă, la numai câţiva metri de ei, au văzut un urs mare polar. „Să ne întoarcem imediat!“ strigară eschimoşii. Misionarul stătu o clipă pe gânduri. Vedea într-adevăr pericolul, dar îşi aminti că micul său prieten se roagă în fiecare zi, ca el să fie păzit de urşii polari.

   „Vâslim mai departe!“ hotărî misionarul. Ca la o poruncă, ursul polar se întoarse şi părăsi încet acel loc. În aceeaşi zi, misionarul a scris o scrisoare lungă lui Harry. Misionarul l-a rugat pe micul său prieten să se roage şi mai departe.

   Rugăciunea ajută! De aceea suntem îndemnaţi: „Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus“ (Filipeni 4.6-7).

În pânza păianjenului

   Haţ! Este prinsă. „Nu a fost aşa planificat”, gândeşte buburuza. Încearcă dând puternic din picioare să se elibereze din pânza de păianjen, în care s-a prins în timpul zborului. Dar cu cât dă mai mult din picioare, cu atât se încurcă mai mult în firele lipicioase. Deodată, buburuza observă că nu este singură. Mişcările ei sălbatice l-au făcut atent pe păianjen, care într-un colţ al plasei lui aşteaptă prada! El se poate mişca acolo fără să se lipească.

   Repede aleargă spre buburuză. Acest moment l-a aşteptat de mult! Acum s-a terminat cu ea. Buburuza aproape că nu se mai poate mişca, pentru că plasa lipicioasă o ţine strâns. Acum păianjenul o prinde din faţă şi din spate. Păianjenul are în partea din spate o glandă, din care ies fire de ţesut. Un astfel de fir îl prinde de buburuză şi îl învârte foarte repede cu picioarele lui (ca un pui la rotisor). În acest timp o împresoară pe buburuză cu firele lui, până nu se mai vede nimic din aceasta.

   Acum îi ajunge. O duce repede în colţul lui şi o înghite acolo.Un sfârşit trist, nu-i aşa? Noi i-am mai fi oferit buburuzei încă puţin timp.

   Mult mai rău este că multor oameni le merge asemănător. Noi toţi suntem într-un „zbor” – viaţa noastră. Şi noi toţi am ajuns într-o plasă, adică păcatul.

   Rău, nu-i aşa? „Nicio deosebire” – toţi sunt prinşi în această plasă, în plasa păcatului. Nimeni nu se poate elibera singur! Şi cu păcatele nu poţi ajunge la Dumnezeu în cer. Şi apoi, după moarte rămâne pentru veşnicie doar pierzarea veşnică, departe de Dumnezeu în iad.

   Există însă Unul, care ne poate elibera din această plasă îngrozitoare: Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu. De unde ştiu aceasta aşa de sigur? – Foarte simplu: În Biblie este scris: „Deci, dacă Fiul (Domnul Isus) vă face liberi, veţi fi cu adevărat liberi” (Ioan 8, versetul 36). Eu însumi am experimentat acest lucru – El face într-adevăr ceea ce spune!

   Şi cum? Dacă ai recunoscut că eşti un păcătos, atunci spune-i aceasta Domnului Isus. Atât cât îţi poţi aminti de anumite păcate, recunoaşte-le înaintea Lui. Şi apoi crede şi că El îţi iartă totul, că El te face cu adevărat liber!

   Pot să-ţi spun: este minunat! Atunci ştii că eşti pe calea spre cer. Domnul Isus te aşteaptă. El doreşte să fie Mântuitorul tău, Salvatorul tău!