Şi când plouă

   Într-un oraş din China trăia un comerciant credincios, care, în ciuda obiceiului, îşi închidea duminica magazinul. Astfel avea posibilitatea ca duminica dimineaţa să meargă să asculte Cuvântul lui Dumnezeu şi după-masa să meargă pe stradă să împartă pliante.

   Într-o duminică după-masa, comerciantul stătea obosit după o săptămână grea în camera sa şi citea. Pe birou se afla o legătură de pliante. Afară ploua. Deodată, fiul său de unsprezece ani intră în cameră. Când îl văzu pe tatăl în cameră, îl întrebă mirat:

   - Tată, de ce nu împarţi astăzi pliante?

   - Plouă prea tare, răspunse el.

   - Dar, tată, nu mântuieşte Dumnezeu oameni când plouă?

   Comerciantului nu i-a prea convenit întrebarea, de aceea i-a explicat:

   - Dacă plouă aşa tare, sunt puţini oameni pe stradă. De altfel sunt şi foarte obosit, de aceea astăzi nu voi merge afară.

   - Tată, îmi dai voie să merg eu pentru tine? întrebă micuţul. În timp ce tatăl îl mângâie pe băiat pe păr, acesta se rugă: Tată, te rog, lasă-mă să merg!

   - N-are rost pe aşa o ploaie, spuse tatăl, încă ezitând.

   - Dar dacă îmi iau cizmele de gumă şi o umbrelă...?

   Atunci, tatăl încuviinţă. Unei astfel de rugăminţi nu i se putea împotrivi mult timp, şi îi dădu câteva pliante.

   Plin de râvnă, băiatul chinez porni pe stradă în jos. Ploua torenţial; aproape niciun trecător nu era pe stradă. A durat mult timp până când a putut să ofere primul pliant. Deja se întunecase şi ploua necontenit.

   - Întoarce-te când ai împărţit pliantele, fusese atenţionarea tatălui. Aceasta dorea să o urmeze cu exactitate şi de aceea trebuia să distribuie şi ultimul pliant pe care îl mai avea, înainte să se întoarcă.

   Dar nu întâlnea nici măcar un om. Ajunse la o intersecţie; nici aici nu era nimeni. Ce să facă cu ultimul pliant? Atunci îi veni un gând bun: oamenii nu vin la mine, eu trebuie să merg la ei! Hotărât porni spre următoarea casă şi bătu la uşă.

   - Cine este acolo? întrebă cineva. Inima îi bătea, pe jumătate de teamă, pe jumătate de bucurie. În sfârşit se găsea cineva pentru ultimul lui pliant! Aşteptă o clipă, şi, deoarece nimeni nu deschise, bătu din nou. Îşi apropie sfios urechea de crăpătura uşii ca să asculte ce se întâmplă înăuntru.

   - Cine este afară? întrebă cineva din nou, dar totuşi uşa nu se deschise. După un timp deveni nerăbdător, iar cu pumnul bătu încă o dată cu putere în uşă. De data aceasta nu încetă până se deschise uşa. Apăru o femeie bătrână cu o faţă aşa de ciudată, încât se sperie. Dar prinse curaj şi spuse prietenos:

   - Mă scuzaţi, vă rog, dar am venit să aduc Evanghelia. Îi dădu femeii ultimul pliant, apoi alergă repede acasă.

   În duminica următoare, seara, micul local de adunare era ocupat până la ultimul loc. Comerciantul îşi luase de data aceasta şi fiul. La terminare se ridică o femeie bătrână. Ea ceru permisiunea să spună ceva. Faţa ei zbârcită strălucea de bucurie. Ea spuse:

   - Mulţumiri fie aduse Domnului care L-a trimis pe îngerul Său ca să mă salveze! Mi-am pierdut soţul şi fiul. Singurătatea şi nevoia m-au înconjurat atât de puternic, încât duminica trecută m-am certat cu Dumnezeu în deznădejdea mea. Afară era deja întuneric şi ploua; înăuntrul meu era însă întuneric beznă. Atunci, cineva a bătut la uşă. Am vrut să aştept până acel cineva de afară va pleca. Dar a bătut din nou şi nu s-a oprit până i-am deschis uşa. Afară stătea un băieţel care mă privi bucuros şi îmi întinse un pliant. Atunci am ştiut: Dumnezeu nu m-a uitat; El l-a trimis pe îngerul Său ca să mă ajute. Nu mi-am putut opri lacrimile. Când băiatul a plecat, am căzut pe genunchi, i-am recunoscut Domnului păcatele mele şi L-am rugat să le ierte. Lăudaţi-L pe Dumnezeu împreună cu mine, căci El m-a primit. El m-a salvat.

   Micul băiat îi şopti foarte fericit tatălui la ureche:

   - Ea este! 

Ferice de toţi câţi se încred în El!

„Ferice de toţi câţi se încred în El! Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi ... sub ale cărui aripi ai venit să te adăposteşti!” (Psalm 2.12; Psalm 46.1; Rut 2.12)

Te afli pe drum şi este furtună. Ploaia curge neîncetat. Fulgerele scânteiază. Repede cauţi o protecţie şi un loc de refugiu.

„Pleacă-ţi urechea spre mine, grăbeşte de-mi ajută! Fii pentru mine o stâncă ocrotitoare, o cetăţuie unde să-mi găsesc scăparea!” (Psalm 31.2)

La cine mergem în necazul nostru?

„Mai bine este să cauţi un adăpost în Domnul, decât să te încrezi în om.” (Psalm 118.8)

Dumnezeu ne invită să ne încredem în El. În rugăciune putem vorbi cu El. Dumnezeu vrea să ne ajute şi să ne dea răspuns prin Biblie, Cuvântul Său.

Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, spune: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.” (Matei 11.28)

Un puişor ştie că la mama lui se simte la adăpost. De asemenea Dumnezeu doreşte să ne dea sprijinul şi ajutorul Său acum şi pentru veşnicie.

Dumnezeu spune: „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit.” (Faptele Apostolilor 16.31)

„Tată, a murit Dumnezeu?”

   Domnul Harvey a recunocut cândva că este creştin. Dar succesul în profesie şi bunăstarea l-au îndepărtat tot mai mult de Dumnezeu. Tot mai puţin timp găsea pentru a primi putere din Cuvântul lui Dumnezeu. La final au încetat chiar şi rugăciunea la masă şi cititul din Cuvântul lui Dumnezeu. Era tot timpul grăbit, aşa de multe activităţi şi întâlniri îl aşteptau. Desigur, mai târziu va avea iarăşi mai mult timp pentru Domnul Isus... Aşa încerca domnul Harvey să-şi liniştească conştiinţa.

   Într-o zi, micuţa Simona se căţără în poala tatălui său şi îl întrebă după câteva momente de gândire:

   - Tată, a murit Dumnezeu?

   Mirat, tatăl răspunse:

   - Nu, draga mea. Dar cum ai ajuns la o asemenea întrebare?

   - Pentru că nu mai vorbeşti cu El, cum ai făcut mai demult.

   Cuvintele micuţei sale au pătruns ca o săgeată în inima domnului Harvey. Multe zile l-au urmărit. În sfârşit s-a aşezat înaintea lui Dumnezeu, I-a recunoscut vina şi marea pierdere prin neglijarea rugăciunii şi cititului din Cuvântul lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu i-a dăruit iarăşi bucuria mântuirii şi părtăşia preţioasă cu El, care nu poate fi înlocuită prin nimic altceva.

O lumină într-un loc întunecos

   Când eram mică, a venit în casa noastră o angajată din O. Ea se numea Cati. Nu era cu mult mai în vârstă decât mine şi nu fusese niciodată plecată de acasă. A trebuit să împart cu ea dormitorul. În prima seară m-am mirat că ea pierdea aşa de mult timp şi nu se pregătea de culcare. Eu eram de mult timp în pat. Părea că mai intenţiona să facă ceva, dar nu îndrăznea. În sfârşit spuse:

   „Ai ceva împotrivă dacă mai citesc puţin? Când am plecat de acasă, i-am promis mamei să citesc în fiecare seară un capitol din Biblie. Doresc să-mi ţin promisiunea.”

   Apoi îşi scoase Biblia, o aşeză pe masă, o deschise şi începu să citească. Am observat totul foarte exact, dar n-am spus nimic. Dar când Cati, după ce a închis cartea, a împins de scaun şi a îngenuncheat pentru a se ruga, am râs tare. Aşa de neştiutoare şi de rea eram! Eu nu mă rugam deloc şi nu văzusem până atunci pe nimeni să se roage în genunchi.

   Dar Cati nu s-a lăsat iritată. Ea a citit şi s-a rugat apoi în fiecare seară tot timpul cât a rămas la noi. În curând nu am mai râs, ci am devenit serioasă şi gânditoare. M-am gândit la Dumnezeu şi la veşnicie şi aş fi dorit să am şi eu pacea în inimă pe care o avea Cati. Dar n-am întrebat-o nimic, iar ea de asemenea nu a spus nimic despre ce purta în inima ei. Poate se gândea că voi râde iarăşi de ea. Dar exemplul Catiei mi-a fost mărturie şi îndemn suficient. Când ea a părăsit casa noastră, am căutat mai departe. Şi când am aflat că vecinii noştri erau creştini credincioşi, m-am ţinut de ei. Prin discuţiile cu ei L-am găsit pe Domnul Isus.

   Oare a aflat acea Cati din O. vreodată că eu L-am găsit pe Mântuitorul prin mărturia ei credincioasă? Dacă nu, va afla odată în cer.

   Poate gândeşti acum că nu ai nevoie de prea mult pentru a fi o mărturie pentru Mântuitorul. Dar îndrăzneşti să citeşti şi să te rogi în faţa unui nou tovarăş de cameră? Trebuie să existe ceva în tine! Dumnezeu pune atunci binecuvântarea Sa, iar inimile noastre sunt fericite!

Opreşte! Lumina roşie! Stop!

   În faţa ta stă o PERSOANĂ: ISUS HRISTOS. EL te priveşte prietenos, dar pătrunzător. Trebuie să te opreşti şi să-L priveşti.

   Isus Hristos îţi spune: EU SUNT CALEA. Mă cunoşti? Eu am murit la cruce pentru a te face fericit. Crezi acest lucru?

   Care este motivul neliniştii tale? Păcatele tale! Eu doresc să te iert, pentru că am luat pedeapsa asupra Mea pentru toţi cei care cred în Mine.

   Împreunează-ţi acum mâinile şi predă-I Lui cârma vieţii tale!