Fatima

   Într-un sătuleţ din Egipt trăia o fetiţă mahomedană, pe nume Fatima. Era bolnavă. Rudele ei au încercat să-i aducă alinare şi vindecare prin metodele şi mijloacele unui doctor vrăjitor. Dar boala Fatimei s-a agravat. Fata l-a rugat pe tatăl ei să o ducă la staţia misionară. La început, tatăl ei s-a împotrivit. Dar apoi a împlinit dorinţa fiicei lui, totuşi numai cu condiţia ca Fatima să nu asculte niciodată ceea ce i se va citi din cartea creştinilor, Biblia.

   Fatima a fost foarte surprinsă de dragostea, grija şi amabilitatea care i se arătau la staţia misionară. Ea nu auzise niciodată ceva bun despre creştini. I-a spus sorei medicale astfel:

   - Nu pot înţelege – acasă nu se îngrijeşte aproape niciunul de mine. Dar aici la voi creştinii sunt întâmpinată cu aşa multă dragoste.

   Sora i-a explicat că imboldul pentru acţiunea ei este dragostea lui Dumnezeu.

   - Cum să înţeleg acest lucru? a întrebat Fatima. Sora i-a explicat:

   - Dumnezeu a iubit atât de mult lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu moară, ci să aibă viaţa veşnică. Vezi, pe acest Dar al dragostei lui Dumnezeu L-am primit noi şi astfel am devenit aşa de fericiţi şi de mulţumitori. Dumnezeu doreşte, ca şi noi să spunem altora despre fericirea primită.

   Micuţa fată s-a gândit toată ziua la aceste cuvinte. Seara, când s-a citit din Biblie, Fatima s-a gândit la interzicerea tatălui său şi şi-a ascuns repede capul sub pătură. Dar se citea aşa de tare, iar ceea ce se citea era aşa de minunat, încât Fatima a ascultat în curând cu mare atenţie. Ea a întrebat pe cea care citea dacă toate acestea erau realitate sau doar un basm frumos. Cea întrebată a fost bucuroasă să-i poată spune Fatimei că toate acestea erau adevărul veşnic, dumnezeiesc, că ea însăşi, personal, Îl avea pe Domnul Isus ca Mântuitor al ei.

   Curând după aceea, şi Fatima şi-a deschis inima Domnului Isus, s-a căit de păcatele ei şi L-a acceptat ca Domnul ei. Astfel, mare bucurie a intrat în inima ei, o bucurie despre care trebuia să spună şi altora.

   Fatima s-a însănătoşit şi ar fi dorit mult să rămână la staţia misionară, ca să devină şi ea cândva soră medicală. Dar tatăl ei a luat-o acasă.

   Acum ea era o „nouă făptură” în Hristos, plină de dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, amabilitate, bunătate, credincioşie, blândeţe şi cumpătare. Pentru toate acestea primea în schimb acasă doar ură şi dispreţ. Adeseori era pedepsită aspru, o dată a fost bătută aproape de moarte.

   Cel mai rău lucru care i s-a întâmplat a fost că Biblia ei iubită, pe care o primisese la staţia misionară, a fost arsă. Numai o foaie din Biblie a putut să salveze. O ascundea cu grijă, o citea zilnic şi Îl ruga pe Domnul Isus să-i dea putere să-I rămână credincioasă. Pe foaia din Biblie era Psalmul 27. O mare mângâiere i-a fost în acest timp greu versetul 10: „Căci tatăl meu şi mama mea mă părăsesc, dar Domnul mă primeşte.”

   Zi după zi, Fatima îşi ducea soarta ei grea. Dar Dumnezeu a lucrat cu putere, prin umblarea în credincioşie a fetei, la inima mamei, a surorii şi a fratelui Fatimei, până când toţi au fost salvaţi. Atunci toată durerea s-a încheiat, iar multă laudă şi mulţumire s-a ridicat spre Dumnezeu.

Ponturi pentru învățat (3)

Prof. Amdreptate sfătuiește:

Bea suficient, ca să fii în formă!

Pune suficient de multe băuturi pe biroul tău!

Prea puţin lichid restrânge capacitatea de învăţare!

Prof. Amdreptate sfătuiește:

Nu te lăsat derutat!

Nu învăţa niciodată cu puţin timp înainte de teste (cu atât mai puţin la şcoală) şi evită orice discuţie despre materialul învăţat!

Prof. Amdreptate sfătuiește:

Învaţă să spui STOP când eşti bolnav!

Nu scrie niciodată un test, dacă nu eşti în formă din punctul de vedere al sănătăţii, ci ai curajul să scrii testul mai târziu!

Prof. Amdreptate sfătuiește:

Atât de asemănătoare, încât pot fi confundate!

Nu învăţa materii asemănătoare (de exemplu fizică şi matematică) la scurt timp una după alta, pentru că poţi confunda uşor ceva!

Prof. Amdreptate sfătuiește:

Pune-ţi la treabă celulele gri!

Când înveţi, începe întotdeauna cu teme uşoare, pentru ca mintea ta să fie stimulată!

Prof. Amdreptate sfătuiește:

Înghiţiturile mici le înghiţi mai uşor!

Împarte materialul de învăţat în bucăţele care fac sens, ca să ai o privire de ansamblu şi să obţii succese mici!

Mai mult ca mama

Mai mult ca mama cea mai dulce,

Mai mult ca tatăl cel mai bun

E Dumnezeu care iubeşte

Pe cei ce Lui I se supun.

Părinţii te iubesc nu numai

Când eşti supus şi-ascultător,

Ci te iubesc întotdeauna,

Fiindcă eşti copilul lor.

Iar Dumnezeu Şi-arată mila

Spre noi, spre toţi copiii Săi,

Dar parcă şi mai multă milă

Arată El spre cei mai răi.

Spre cei mai răi trimite Domnul

Mai multe binecuvântări,

Ca bunătatea Lui văzând-o

Să lase relele cărări.

Făcându-I voia Lui, să vadă

Că ea e fericirea lor,

Că cel mai fericit pe lume

E omul bun şi-ascultător.

Tu, fiul meu, ia seama bine

La tot ce-ţi cere Dumnezeu,

Frumoasă-i numai ascultarea,

Doar ascultarea, fiul meu.

Cântecul mamei (2)

   Da, era un hoţ! Făcuse un lucru care numai cu câteva minute înainte i se păruse cu neputinţă. Ştia că a făcut un păcat, neţinând seama de înştiinţările cugetului; şi mai ştia că nici foamea, nici acea gogoaşă, care se rostogolise până la picioarele lui, nu-i dădeau dreptul să facă un lucru despre care ştia bine că e un păcat. Gogoaşa furată a fost mâncată mai repede decât a crezut şi a dorit. Foamea nu numai că nu i s-a astâmpărat, dar a fost şi mai mult aţâţată. Mica lui gustare a deşteptat în el dorinţa după ceva mai mult. Cel dintâi pas spre rău a deschis uşa celei de-a doua ispite. Dacă Gheorghe nu s-ar fi lăsat stăpânit de mânie şi nu s-ar fi bucurat de răul altuia, poate că nu s-ar fi învoit cu gândul să fure, ci ar fi stat tare în ceasul ispitei. Acum, parcă îşi pierduse toată puterea pentru viitor. Inima i se deschise pentru cele mai rele gânduri. Se uita cu priviri de ură şi de invidie la trecătorii bine îmbrăcaţi şi bine hrăniţi; niciodată, soarta nu îl apăsase aşa de greu ca acum. La ceea ce se întâmplase, puţin se mai gândea. În tot cazul, căuta să înăbuşe gândurile care veneau cu privire la acea faptă.

   În această stare, se furişa dintr-o stradă într-alta fără nicio ţintă. Tot felul de gânduri şi de hotărâri se întretăiau în mintea lui. Se gândea la tot felul de mijloace ca să-şi potolească foamea. În clipele acelea ar fi fost în stare să săvârşească şi un omor. Nici nu se mai gândea să caute mici treburi de făcut, aşa cum făcuse în mod obişnuit până acum. Mâncase din fructul oprit. Glasul cugetului îi amuţise, iar urmarea a fost că păcatul a pus stăpânire pe inima lui cu toată puterea, fără ca el să fie în stare să i se împotrivească. În această stare de suflet, şi-a adus aminte de un camarad de altădată, de care însă nu se ataşase, fiindcă mama lui îi spusese să se ferească de el. S-a hotărât în grabă să-l caute şi să alerge la sfatul aceluia. Şi pentru ce? Pentru că băiatul acela, care era în stare să facă orice rău, îi spusese odată că el ar şti un mijloc de a trăi fără muncă şi fără osteneală. Negreşit, cugetul i-a dat iarăşi de veste; iarăşi i-a apărut în faţă chipul mamei lui. Ispita era însă prea puternică, iar stomacul gol nu-l lăsa în pace.

   O luă repede pe o altă stradă îndreptându-se spre mahalaua unde nădăjduia să-l găsească pe fostul lui camarad. Atât de mult îl stăpânea acel gând, încât nu mai lua seama la cele din jurul lui. Oamenii şi lucrurile treceau ca nişte umbre pe lângă el. Nu se gândea decât la camaradul lui, cum să scape cât mai curând de mizerie. Dar stai! Ce se aude? A rămas pironit locului. Auzea sunete dulci, care îi pătrundeau nu numai în urechi, ci şi în inimă. Era cântarea unor copii, care răsuna tocmai când Gheorghe trecea pe acolo. Lui îi plăcea să cânte şi o făcuse de multe ori seara, împreună cu mama lui. Ce auzea el acum era tocmai cântecul pe care mama lui îl cântase foarte des şi pe care îl cântase şi cu puţin timp înainte de a muri.

   Obrajii băiatului deveniră palizi şi ochii lui negri se umplură de lacrimi. Mai viu ca oricând îi veni iarăşi în minte chipul palid al mamei lui şi parcă simţi slaba ei strângere de mână când, cu buzele albe, a şoptit asupra lui cea din urmă binecuvântare.

   „Este cântecul pe care mama m-a învăţat să-l cânt. Da, este cântecul mamei!” îşi zise cu jumătate de gură. Glasul îi tremura. Inima, care cu puţin înainte era plină de încăpăţânare, se înmuie la auzul cântecului drag. Gândul la mama lui credincioasă devenea din minut în minut tot mai viu în sufletul lui. Se gândea la acele clipe, când ochii ei s-au îndreptat cu duioşie spre faţa lui şi l-a îndemnat stăruitor să nu apuce pe căi rele. Se gândea la cele din urmă ceasuri ale bolnavei, când, sub apăsarea suferinţei şi a lipsurilor, i-a vorbit cu glasul stins de sfârşitul ei apropiat şi de dorul pe care îl avea de a fi curând la Domnul şi când, cu lacrimi de bucurie, a lăudat harul Aceluia care a murit pe cruce pentru păcatele ei şi care n-a părăsit-o niciodată. Ciudat, în dimineaţa aceea, trecutul făcea asupra lui o impresie mai adâncă decât în ziua când s-a întâmplat. De unde venea aceasta? Domnul Dumnezeu, în faţa Căruia totul este gol şi descoperit, îl făcea pe sărmanul băiat să privească în adâncul sufletului său, iar degetul Lui atotputernic bătea la uşa cugetului adormit.

   Iubit cititor, ai simţit şi tu vreodată această bătaie? Sau ai parcurs până acum drumul fără să te gândeşti la ochiul care te vede şi la mâna atotputernică a lui Dumnezeu? Scriitorul acestor rânduri a simţit această bătaie, ceea ce i-a slujit spre mântuirea sufletului lui.

   Şi micul Gheorghe simţea acum, cu frică şi cutremur, această bătaie. Ştia că trebuie să părăsească în grabă calea de până acum, dacă voia să o mai vadă pe mama lui iubită. Încetul cu încetul, lacrimile băiatului încetară. O nouă hotărâre se trezi în el. Privirea i se învioră şi îşi spuse cu tărie: „Da, aşa am să fac! Cu cel dintâi ban voi plăti gogoaşa pe care am furat-o.” Aruncând o privire spre casa în care sunetele cântecului tocmai se stinseseră, se întoarse cu paşi repezi pe drumul pe care, cu puţin timp înainte, mersese cu alte hotărâri şi cu alte simţiri.