Noaptea era sumbră, fără stele. Frigul și
întunericul îl cuprinseră pe Jan din toate părțile. Tremurând, băiatul sufla în
mâinile lui reci ca gheața și albăstrite de frig. Pășea înainte, printre pomi,
împiedicându-se. Dacă ar vedea undeva o lumină! Cândva va ajunge pe vârful
dealului! Sau era un munte?
Lui Jan îi tremurau genunchii din cauza
epuizării. Era așa de obosit! Nu mai știa cât timp trecuse de când părinții
adoptivi, care îl îngrijiseră după moartea mamei mai mult rău decât bine, l-au
împins din căruță pe stradă în timp de noapte. „Acum trebuie să ai grijă singur
de tine. Nu putem hrăni un mâncător în plus!” Și apoi au plecat mai departe
lăsându-l singur.
Jan a înghițit în sec și a mers fără
întrerupe înainte. A căzut, dar s-a ridicat repede. Trebuia să meargă mai
departe. Cu ultima putere, băiatul a pornit încă o dată.
Și acolo, nu foarte departe de el, a văzut
deodată o lumină, care răzbătea prin noaptea întunecoasă ca o rază de speranță.
În sfârșit!
A pornit cu greu, târșâindu-se înainte ca un
om foarte bătrân. În fața lui a apărut un zid de piatră înalt și stabil. De la
o fereastră a casei porții se vedea lumina caldă.
Ușurarea i-a oferit lui Jan puteri noi. A
bătut cu amândoi pumnii în poartă.
Dar nu s-a mișcat nimic.
A bătut mai tare și a strigat după ajutor.
Atunci o față severă și slabă a privit prin
fereastra casei porții.
- Nu fă gălăgie! a poruncit vocea dură. Nu
poți să intri aici! Nimeni nu are voie să intre aici, înțelegi? Pleacă!
- Am nevoie de ajutor! Mi-e așa de foame și
îmi este așa de frig! a gemut băiatul.
- Du-te acasă, băiete!
- Nu am casă!
- Noi nu te putem ajuta. Nu avem voie să
lăsăm pe nimeni înăuntru.
Jan s-a prăbușit cu un strigăt disperat.
- Dar Friedrich, este un copil, s-a anunțat
o a doua voce, mai prietenoasă. Vrei să înghețe afară? Știi, de fapt, ce zi
este astăzi?
- Crăciunul, a mormăit celălalt.
- Lasă-l înăuntru. Îl ascundem în grajd, în
fân. Herma poate să-i dea lapte cald și o pâine bună. Iar mâine îi dăm drumul
înainte de răsăritul soarelui. Nu va observa niciun om.
- Ei, bine, a mârâit Friedrich după o scurtă
ezitare. Pe răspunderea ta, Anton!
- Da, da! Hai să nu pierdem timpul. Băiatul
este la capătul puterilor.
Poarta grea s-a deschis puțin și niște brațe
puternice l-au apucat pe Jan.
- Oh, ce băiat mic și slab, a spus Anton
plin de milă. Are cel mult zece sau unsprezece ani! Repede la căldură cu el!
Ceea ce nici Anton, nici Friedrich nu
văzuseră era faptul că de la fereastra turnului, care domina clădirea
întunecată, un bărbat palid, cu ochii întunecați și arzători, a urmărit
acțiunea de la poartă...
Abia îl așezaseră cei doi servitori pe băiat
pe fân și o informaseră pe buna bucătăreasă, când au auzit un zgomot de care se
temeau mai mult decât de orice: zăngănitul unei cârje și bătaia scurtă a unei
cizme pe holul de piatră care ducea spre casa porții.
Apoi, ușa s-a deschis.
- Cum îndrăzniți să lăsați în casă un
străin? Nu suport străini în casa mea! Niciodată!
Friedrich s-a ghemuit înspăimântat. Dar
Anton și-a îndreptat umerii și s-a uitat la fața palidă de mânie a stăpânului
său.
- Este un copil, domnule Westphal. Doar un
copil. Fără casă. Ar fi înghețat afară.
- Taci, nătărăule! Acum vei îngheța tu
pentru el afară. Afară cu tine!
În ochii domnului Westphal lucea o mânie rece
ca gheața.
- Mă duc de bunăvoie, a răspuns Anton liniștit,
dar hotărât. Nici el nu știa de unde găsise curaj să vorbească astfel cu
stăpânul lui amărât și furios. Dar mai întâi vă voi spune o întâmplare. Și vă
rog să o ascultați! Anton se uita la domnul Westphal cu privirea fixă, o
privire care nu permitea nicio contrazicere. Această întâmplare este veche de
aproape 1900 de ani: Dumnezeu nu a mai putut vedea cum trăim noi în necaz și în
păcat. I Se rupea inima că ne distrugeam unii pe alții prin ură și dușmănie,
lăcomie și invidie. De aceea Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său. El S-a născut ca
mic copil, lipsit de ajutor, ca fiul unor oameni, care s-au îngrijit de El ca
părinți. El a venit în sărăcia noastră, în mizeria noastră. Și părinții Lui
n-au avut nici măcar un pătuț pentru El. Era noapte, ca astăzi când acest băiat
a bătut la poarta dumneavoastră cerând ajutor! Toate hanurile erau suprapline.
Doar într-o iesle pentru animale era un loc. Dumnezeu nu S-a lăsat, însă,
împiedicat. El a permis ca Fiul Său să îndure fuga, sărăcia și lipsa unei case.
El a venit la noi din dragoste.
De aceea noi nu avem niciun drept – oricât
de răniți, mânioși, distruși suntem – să ne închidem ușa în fața fraților
noștri și a surorilor noastre, dacă au nevoie de ajutorul nostru!
Domnul Westphal ascultase fără să-l
întrerupă pe servitorul său.
- Du-te la munca ta! a poruncit el scurt, apoi
s-a întors și zăngănitul metalic al pașilor s-a îndepărtat.
Domnul Westphal s-a întors în camera lui din
turn și a privit țintă pe fereastră afară, în noapte. În fața ochilor lui
stătea acea noapte de război, când a fost împușcat în rotulă. Mai târziu, după
câteva ore l-au adus acasă pe fiul său fără viață. Soția sa era moartă deja de
ani de zile. Singur și amărât s-a închis în turnul său. „Dar am eu vreun drept?”
s-a întrebat acum.
Cu degetele tremurânde a luat o carte veche,
plină de praf, și a deschis-o. Și după mulți ani a citit iarăși relatarea
biblică:
În vremea aceea, a ieşit o poruncă de la Cezar August să se înscrie toată
lumea. Înscrierea aceasta s-a făcut întâia dată pe când era dregător în Siria
Quirinius. Toţi se duceau să se înscrie, fiecare în cetatea lui. Iosif s-a suit
şi el din Galileea, din cetatea Nazaret, ca să se ducă în Iudeea, în cetatea
lui David, numită Betleem, pentru că era din casa şi din seminţia lui David, să
se înscrie împreună cu Maria, logodnica lui, care era însărcinată. Pe când erau
ei acolo, s-a împlinit vremea când trebuia să nască Maria. Şi a născut pe Fiul
ei cel întâi născut, L-a înfăşat în scutece şi L-a culcat într-o iesle, pentru
că în casa de poposire nu era loc pentru ei.
Între timp se făcuse noapte târziu. Domnul Westphal
a închis pentru o clipă ochii. În capul lui se perindau gânduri, în inima sa se
luptau două voci contrarii. De care să asculte? După un timp s-a hotărât și l-a
chemat pe Anton care preluase ultimul rond de noapte.
- Adu-mi-l pe băiat sus! a poruncit el
scurt. Și pune-l pe patul meu. Mâine dimineață, Herma să-i pregătească o baie
caldă. Dacă este, într-adevăr, singur pe lume, poate să rămână la mine!
