Ușa

 

   Todor locuia la o fermă destul de departe de sat. Până la școală avea de mers peste o jumătate de oră.

   Duminica, după școala duminicală, avea voie să rămână în sat, să mănânce la prânz la bunica și să rămână la ea până la adunarea de după-masa. Todor se bucura mult de acest lucru. Bunica cocea întotdeauna prăjitură bună și băiatul se lăsa răsfățat de ea.

   Bunica locuia într-o căsuță veche chiar lângă adunare. Căsuța era năpădită aproape în întregime de iederă, lavandă și trandafiri. Și ușa casei era deja foarte veche. Ce era deosebit la această ușă: nu avea mâner de afară, bunica trebuia să deschidă ușa din interior. Bineînțeles că această căsuță avea și o ușă secundară în spatele casei! Altfel, bunica nu ar fi putut intra în casă.

   Anii au trecut și Todor s-a făcut mare. El și-a găsit un serviciu la oraș și s-a mutat din satul lui. Bunica murise între timp și căsuța ei a fost vândută.

   După câțiva ani, Todor a vizitat locul unde copilărise. Când a revăzut căsuța bunicii sale, a observat imediat că binecunoscuta ușă a casei fusese zidită și alături fusese pusă o ușă nouă.

   Cât de des stătuse el acolo ca băiat și bătuse în ușă, iar bunica îi deschisese! – Dar zilele fericite și fără griji ale copilăriei trecuseră și nu se mai întorceau. Și-a amintit de ceea ce a auzit cândva la școala duminicală. Învățătorul școlii duminicale spusese adeseori că Domnul Isus stă în fața ușii inimii și bate și că el, Todor, trebuie să-I deschidă din interior. De asemenea și-a amintit că Domnul Isus nu va bate mereu, ci va pleca trist. Mai știa și că Domnul Isus este ușa spre cer și că această ușă se va închide cândva pentru totdeauna.

   Când fusese vorba despre această ușă a inimii, Todor se gândise întotdeauna la vechea ușă a casei care acum nu mai putea fi deschisă din interior. Acum această ușă nu mai era...

   Todor a fost foarte mișcat. La scurt timp a deschis Mântuitorului ușa inimii sale, s-a întors la Dumnezeu și a găsit iertarea păcatelor lui și pacea cu Dumnezeu. În inima lui a fost mare bucurie.

 

De ce?

 

   În urmă cu câțiva ani, un tânăr a dorit să călătorească cu vaporul în America. Până la port a folosit trenul. După aceea, vaporul „Elbe” urma să-l treacă peste Atlantic în America.

   Tânărul pornise de dimineața devreme de acasă și a ajuns, după cum a presupus, la timp în port. Dar ce dezamăgire! Vaporul tocmai plecase. El ar fi trebuit să vină cu un tren mai devreme.

   Descurajat, deznădăjduit chiar, s-a interesat de o altă posibilitate pentru a putea continua călătoria. Dar un alt vapor nu pleca prea curând.

   Tânărului nu-i rămânea altă opțiune decât să se întoarcă acasă. El i-a povestit mamei eșecul său și mereu se văicărea: „De ce a trebuit să mi se întâmple tocmai mie? De ce?”

   Răspunsul l-a primit imediat ziua următoare. Vaporul „Elbe” se scufundase la câteva ore de la plecarea sa, înainte de țărmul Angliei!

 

„... până când o găsește”

 

   Victor îl invitase pe colegul său de muncă Ionel de mai multe ori la evanghelizare. Ionel refuzase de fiecare dată cu motivul: „Dacă merg acolo și devin creștin, trebuie să renunț la toată bucuria lumii.”

   Într-o seară, totuși, a fost gata să meargă. Pentru că schimbul în mină începea la ora zece seara, s-a îmbrăcat cu hainele de lucru și s-a așezat pe ultimul rând.

   În acea seară, evanghelistul a citit din Luca 15 despre oaia cea pierdută. Ionel a fost adânc mișcat când evanghelistul a spus că Domnul Isus este Păstorul cel bun care Și-a dat viața pentru oi și merge după fiecare până o găsește. „După ce a găsit-o, o pune cu bucurie pe umeri; și, când se întoarce acasă, cheamă pe prietenii și pe vecinii săi și le zice: Bucurați-vă împreună cu mine, căci mi-am găsit oaia care era pierdută! Tot așa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de oameni neprihăniți care n-au nevoie de pocăință.” – De asemenea a auzit din Isaia 53.6 că toți oamenii s-au rătăcit ca niște oi, fiecare își vedea de drumul ei; și că Dumnezeu a pus pe El, Mântuitorul lumii, toată nelegiuirea noastră a tuturor.

   Ionel își cunoștea păcatele lui multe și recunoștea că merita pedeapsa lui Dumnezeu. În acea seară a înțeles: Domnul Isus a murit și pentru păcatele mele. Dumnezeu a acceptat moartea Domnului Isus ca ispășire pentru păcatele mele multe.

   La sfârșit, Ionel a dorit să mai rămână și să vorbească cu evanghelistul. Victor a fost imediat dispus să lucreze în locul colegului său de muncă.

   Evanghelistul i-a prezentat lui Ionel încă o dată lucrarea minunată a răscumpărării. Apoi au îngenuncheat amândoi. Ionel a recunoscut în fața Domnului Isus păcatele lui și le-a regretat cu sinceritate, pentru că datorită lor suferințele Domnului la cruce au fost așa de mari. El a găsit iertare și siguranța mântuirii.

   Ionel a pornit fericit spre casă. Dar nu după mult timp a auzit despre o surpare a unei galerii în mină. Ca urmare a unui defect tehnic, mai muți mineri au murit la scurt timp după ce au intrat la schimbul de noapte - și Victor!

   Zile în șir, Ionel a fost ca ieșit din minți. „Oh, Victor”, gemea el mereu, „ce îndurare mi-a fost dăruită prin tine de către Dumnezeu!”

 

Dăruit!

 

   - Uite, George, uite această păpușă frumoasă! Mi-o doresc așa de mult!

   Cu ochii mari, Evelina se uita în vitrina magazinului. Fratele ei mai mare râdea.

   - O, tu, mama păpușilor, cumpăr-o!

   - Ah, nu am așa de mulți bani...

   Câteva zile mai târziu, George a venit de la serviciu acasă cu o cutie mare și colorată sub braț.

   - Ce ai acolo? Ce este în pachet? Evelina era curioasă.

   - Deschide-o, micuțo, este pentru tine!

   Nerăbdătoare, Evelina a deschis pachetul.

   - Păpușa, păpușa mea! a strigat ea încântată. Oh, George, ce frumos!

 

   Oare i-a plătit Evelina ceva fratelui ei pentru păpușă? – O, nu, ea a primit-o cu bucurie ca și cadou și i-a mulțumit din toată inima fratelui ei.

   Tot așa Dumnezeu îți oferă gratuit oferta Lui minunată de mântuire. El L-a trimis pe Domnul Isus, ca El să moară pentru tine. Și dacă Îl accepți ca Mântuitorul și Salvatorul tău și Îi mulțumești pentru dragostea Lui minunată, devii un copil al lui Dumnezeu.

   „Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul Lui nespus de mare!” (2 Corinteni 9.15).

Dragostea de viață

 

   Un observator talentat al naturii ne oferă o descriere deosebită a unei lupte în lumea animalelor. Suprafața mare a unui iaz era locuită de un cârd de rațe. O pasăre răpitoare numită codalb (un fel de vultur) a venit în zbor ușor pentru a-și lua micul dejun. De îndată ce rațele l-au observat, au zburat chiar deasupra apei iazului. Acest zbor a fost cel mai bun mijloc de salvare pentru păsările urmărite de dușman; pentru că acest vânător neîndemânatic nu este în stare să prindă o rață în zbor.

   După cincisprezece minute de agitație, dușmanul a renunțat la vânătoare și a plecat. După ce vulturul a dispărut din fața rațelor, ele s-au așezat pe apă și și-au căutat hrana.

   Imediat după aceea, a apărut un dușman mai periculos; era vorba despre șoimul călător. Acesta prinde cu ușurință o rață în zbor. Acum, rațele nu au zburat deasupra apei, ci au continuat să se scufunde și, prin urmare, au reușit să se sustragă ghearelor prădătorului. După ce a zburat înainte și înapoi timp de aproximativ 10 minute, și șoimul a renunțat și a zburat mai departe.

   O jumătate de oră mai târziu a venit cel mai periculos dușman, teribilul uliu porumbar, care prinde atât pasărea așezată pe ceva, cât și păsarea aflată în zbor. Ce era acum de făcut? Cel puțin una dintre rațe părea să cadă pradă uliului. Și de această dată, viața a triumfat peste moarte. De îndată ce rațele au văzut uliul, s-au apropiat strâns una de alta și au continuat să arunce apă în aer cu aripile pentru a forma o peliculă opacă de ploaie. Șoimul a trecut de câteva ori prin norul artificial, dar i-a ajuns apă în ochi, nu a văzut nicio rață și, în cele din urmă, a trebuit să plece nemulțumit. De îndată ce s-a îndepărtat de acolo, rațele s-au liniștit și s-au bucurat din nou ca înainte.

 

   Ce credeți voi, copii: De ce animalele sunt adesea mai înțelepte decât oamenii? Pentru că de obicei ele sunt mai ascultătoare de Dumnezeu decât oamenii. Dumnezeu le spune prin instinct animalelor care este „cel mai bun mijloc de salvare” de diferiții lor dușmani; și pentru că iubesc viața, le place să urmeze instinctul. Dar Dumnezeu i-a făcut cunoscut și omului prin Cuvântul Său care este mijlocul sigur de salvare de cel mai înverșunat și mai viclean dintre toți dușmanii, de satan, care este ucigașul omului. Acest singur mijloc de salvare este: să alergi cu încredere în brațele lui Isus. Majoritatea oamenilor Îl disprețuiesc pe Domnul și disprețuiesc viața veșnică și astfel pier pentru totdeauna. Vrei să faci așa și tu și să mergi în pierzare?