„Dacă este cu putinţă...“

„Dacă este cu putinţă, ...trăiţi în pace cu toţi oamenii.“

Romani 12.18

Daniela şi Raluca

   Raluca era mânioasă. Trânti uşa camerei ei şi se aruncă pe pat. Nu ar fi aşteptat asta niciodată de la cea mai bună prietenă a ei!

   Mama Ralucăi veni încet în cameră.

   - Ce s-a întâmplat? întrebă ea. Raluca plângea. Aproape că nu putea vorbi, pentru că avea un nod mare în gât.

   - M-am certat foarte tare cu Daniela, mamă. Astăzi pe drumul spre casă, ea m-a întrebat, dacă mâine la lucrarea la mate poate să copieze de la mine! Să copieze! Desigur, i-am spus „nu“. Nu înţeleg deloc. Şi ea ştie că a copia este un lucru greşit. Este doar înşelăciune! I-am spus că eu n-aş face aşa ceva niciodată. Atunci s-a supărat aşa de tare şi mi-a spus că nu sunt prietena ei şi că îşi va căuta o alta. Şi a mai spus că eu nu vreau, ca ea să fie tot aşa de bună la mate ca mine. Este aşa de rea!

   Ralucăi îi curgeau lacrimile pe obraji. Mama ei îşi puse braţul în jurul ei şi se uită cu seriozitate la ea:

   - Spune-mi, nu este ceva adevărat aici? De mai multe ori te-ai lăudat că tu eşti mai bună ca Daniela. Când se iscă o ceartă sunt totdeauna doi. Pentru tine este într-adevăr important că Domnul Isus numeşte înşelăciunea păcat? Raluca se uită în pământ.

   - Poate amândouă? şopti ea încet. Dar nu o pot lăsa să copieze, sau totuşi da?

   - Nu, dar poate ai putea să o ajuţi în viitor la mate. Şi acum există doar o posibilitate să sfârşiţi cearta: trebuie să vorbiţi împreună. Raluca sări deodată.

   - Dar nu vreau să vorbesc cu ea.

   Mama se îndreptă spre uşă şi spuse:

   - Asta este singura posibilitate. Vorbiţi una cu alta!

   După-masa, Raluca s-a liniştit şi a văzut că mama ei are dreptate. Oricum, Daniela era prietena ei cea mai bună, trebuiau să se împace. Trecu strada, unde locuia Daniela şi părinţii ei. Mama Danielei îi deschise uşa şi spuse:

   - Bine că vii, Daniela stă în camera ei şi este îmbufnată. Trebuie să vorbiţi împreună.  „Exat ca mama mea“, se gândi Raluca şi bătu la uşa camerei Danielei: „Eu sunt. “

   Încet, uşa se deschise. Raluca văzu că şi Daniela este tristă, pentru că s-au certat.

   - Îmi pare rău, că am fost aşa de rea cu tine! Ştiu că nu este bine să copiezi!

   - Şi mie îmi pare rău, nu trebuia să fac pe grozava.

   Cele două fete căzură una în braţele celeilalte şi amândouă au fost bucuroase că prietenia lor era iarăşi ca mai înainte.

   Daniela râse.

   - Putem face câteva exerciţii de matematică, doamna Ambiţioasa? întreabă ea nerăbdătoare.

   - Sigur, spuse bucuroasă Raluca. Am adus cu mine cartea de matematică!

Pace în loc de ceartă

   „Poc!”, uşa camerei de lucru se închise încet şi tânărul se strecură încet pe uşă. În ochii lui străluceau lacrimi, dar el ştia că prietenul său părintesc avea dreptate. Au vorbit mult timp împreună, iar acum trebuia să facă ultimele pregătiri pentru călătorie. Pentru călătoria de care se temea aşa de mult!

   Dar şi în cămăruţă stătea un bărbat cu faţa tristă. Îl îndrăgea pe tânărul slujitor şi îi venea foarte greu să se despartă de el. Tânărul l-a ajutat aşa de mult, tocmai acum când era un întemniţat. El nu se afla chiar într-o închisoare, avea voie să locuiască într-o casă, dar nu se putea mişca liber. Tot timpul era supravegheat şi nu avea voie să-şi părăsească locuinţa. De câte ori nu a rezolvat Onisim pentru el un comision sau ceva asemănător. Şi cât de mult s-a bucurat totdeauna, când seara puteau să vorbească împreună şi nu era aşa de singur! Dar oricât de mult a vrut, nu l-a putut opri pe Onisim, ci a trebuit să-l trimită acasă.

   Acasă – acolo nu a fost niciodată un acasă pentru Onisim. Trebuia să muncească sub stăpânirea unui stăpân sever, dar drept. Onisim nu s-a simţit deloc bine acolo. Şi atunci a plecat de acolo. Ce scandal! Un sclav care dezerta era pedepsit rău, când stăpânul lui îl primea înapoi. De aceea, mai bine nu s-ar fi dus niciodată înapoi acolo. El se temea mult de stăpânul său.

   Dar exact aceasta dorea Pavel acum să obţină: Onisim trebuia să se întoarcă la Filimon, dar nu pentru a fi pedepsit, ci pentru a fi primit cu dragoste, pentru că aveau acum aceeaşi credinţă în Isus Hristos.

   Pavel putea să-şi amintească exact, când l-a văzut prima dată pe Onisim şi apoi a înţeles că tânărul sclav s-a făcut vinovat prin evadarea lui.

   Onisim a recunoscut înaintea Domnului Isus toate faptele sale rele şi a devenit un copil fericit al lui Dumnezeu.

   Mult timp, Pavel s-a gândit ce ar trebui să facă. În sfârşit a luat o bucată de pergament, a înmuiat pana în călimară şi a început să scrie:

Către preaiubitul Filimon, tovarăşul nostru de lucru!

   Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Hristos! Mulţumesc totdeauna Dumnezeului meu ori de câte ori îmi aduc aminte de tine în rugăciunile mele, pentru că am auzit despre credinţa pe care o ai în Domnul Isus şi dragostea faţă de toţi sfinţii. În adevăr, am avut o mare bucurie şi mângâiere pentru dragostea ta, fiindcă, frate, inimile sfinţilor au fost înviorate prin tine.

   Vreau să-ţi fac o rugăminte în numele dragostei, eu, aşa cum sunt, bătrânul Pavel; iar acum întemniţat pentru Hristos Isus. Te rog pentru copilul meu, pe care l-am născut în lanţurile mele: pentru Onisim. Ţi-l trimit înapoi, pe el, inima mea. Dacă mă socoteşti dar ca prieten al tău, primeşte-l ca pe mine însumi. Şi, dacă ţi-a adus vreo vătămare sau îţi este dator cu ceva, pune aceasta în socoteala mea.

   Da, frate, fă-mi binele acesta în Domnul; şi înviorează-mi inima în Hristos! Ţi-am scris bizuit pe ascultarea ta, şi ştiu că vei face chiar mai mult decât îţi zic.

Pavel

Podul mobil

   Podurile unesc. Peste râuri, văi sau golfuri marine trebuie să treacă poduri.

   Atunci, circulaţia poate să se desfăşoare încoace şi încolo. Dar există şi poduri, care din când în când trebuie să fie „strânse”, pentru că stau în cale sau prezintă un pericol. De aceea trebuie să fie mobile. Cine nu cunoaşte podurile din Olanda, care se deschid în sus, pentru a lăsa câte un vapor să treacă?

   În imaginea următoare vezi o cetate. Singura intrare în cetate este un pod mobil. Îţi poţi uşor imagina cât de important a fost în timpurile de război să se poată ridica podul.

   Păzitorul din faţa cetăţii avea o misiune importantă: în situaţii periculoase – şi el trebuia să le recunoască la timp – ridica podul mobil. Duşmanul rămânea în faţa porţilor.

   Şi noi oamenii ne putem asemăna cu o cetate. Simţurile noastre: ochiul, gura şi urechea pot fi asemănate cu o poartă. „Prin ele” poate fi adus câte ceva înăuntru, ce ori este bun pentru noi, ori ne poate dăuna. Uneori avem nevoie de „poduri mobile”.

Câteva exemple:

Daniel a scos o revistă veche din containerul de hârtii şi o aduce triumfător la şcoală. Toţi se năpustesc să vadă ce este, când Daniel şi prietenii săi se strâng în jurul revistei. Adrian ezită. El aruncă o privire scurtă peste umărul lui Daniel. Apoi pleacă. Doar el.

Raluca strânge strâns din dinţi. Laura şi Iuliana sunt moarte după cea nouă din clasă, Eleonora. Eleonora poartă totdeauna haine aşa de frumoase. Raluca ştie câteva lucruri negative despre Eleonora. Dar... reuşeşte să tacă.

La Popescu merge tot timpul radioul, când Radu îl vizitează pe Dan. Ce spune tocmai crainicul la radio? Aşa un banc urât... Radu ar dori să-şi poată pune mâinile la urechi. „Hai să ne jucăm afară”, îi spune el lui Dan.

Să ridicăm cu toţii la timp podul mobil!