Cea mai mare inundaţie

Cea mai mare inundaţie a epocii moderne s-a întâmplat în anul 1887 în provincia chineză Henan. Fluviul Huanho a ieşit peste mal şi au murit 900.000 de oameni.

În Biblie citim de asemenea despre o mare inundaţie, pe care Dumnezeu a adus-o pentru judecata oamenilor. Nu ştim câţi oameni au murit. Dar atunci, în timpul lui Noe, a fost cea mai mare inundaţie a tuturor timpurilor. Tot ce a avut viaţă a fost stins. Numai 8 persoane cu animalele care au fost în corabie au supravieţuit! O judecată îngrozitoare!

Citeşte Geneza 6 şi 7 cum s-a petrecut catastrofa.

Niciodată nu vor mai acoperi asemenea mase uriaşe de apă pământul, şi niciodată Dumnezeu nu va mai judeca pământul prin apă.

Interviu cu un poliţist

   O maşină de poliţie goneşte pe autostradă spre locul accidentului. În maşina rapidă se află un poliţist, cu care dorim să vorbim. Îi spunem „domnul poliţist“.

   Ştiţi că Domnul Isus iubeşte şi pe un om de ordine? Domnul poliţist ne-a povestit că de mulţi ani L-a cunoscut pe Domnul Isus şi acum este un om fericit. Poate te gândeşti acum: „Poate un poliţist să fie creştin, care tot mereu scrie amenzi şi îi ceartă pe oameni? Pe unii îi duce chiar la închisoare.“ Şi totuşi, Isus îi iubeşte pe poliţişti ca pe oricare alt om din această lume.

   Agitaţie mare la locul de muncă al domnului poliţist. Toţi funcţionarii trebuie să iasă la control de circulaţie. „Chiar astăzi când este aşa de frig“, gândeşte domnul poliţist şi devine puţin trist. Colegul său opreşte maşini şi le trage pe dreapta. Domnul poliţist verifică maşinile şi carnetele de conducere. La unii nu sunt farurile în regulă, alţii au eşapamentul stricat. Tot mereu, domnul poliţist  trebuie să meargă în jurul maşinilor. La o maşină vede pe geamul din spate un autocolant, pe care scrie: „Isus te iubeşte“. Ce bucurie pentru domnul poliţist! Acum nu mai este trist. A întâlnit pe stradă un creştin cu care poate vorbi despre Hristos. Amândoi se bucură că Îl au pe Domnul Isus. – Ai avut şi tu astfel de întâlniri?

   Astăzi, domnul poliţist vine stresat acasă de la muncă. Pe ploaie au fost multe accidente. O femeie a derapat cu maşina ei şi s-a răsturnat. Când domnul poliţist a ajuns la locul accidentului, ea stătea plângând lângă maşină şi a spus: „Cum s-a putut întâmpla să mă răstorn?“ Domnul poliţist i-a arătat cauciucurile uzate şi i-a spus: „Acestea sunt cauza. Este interzis să umblaţi cu astfel de cauciucuri! Ştiţi că acum aţi fi putut fi moartă într-un astfel de accident? V-aţi gândit vreodată ce se va întâmpla cu dumneavoastră, dacă Dumnezeul cel viu vă cheamă în veşnicie? Puteţi să ştiţi acum că Dumnezeu v-a vorbit prin acest accident. Să-I mulţumiţi că v-a păzit aşa şi să credeţi că El singur dăruieşte viaţa veşnică.“

   „Domnule poliţist, şi eu am fost un contravenient în circulaţie“, spune Ionuţ la ora de circulaţie domnului poliţist. „Aşa, ce ai făcut?“ - „Am traversat strada la culoarea roşie a semaforului.“ - „Atunci ai făcut o mare contravenţie de circulaţie“, spune domnul poliţist. – După curs, domnul poliţist se preocupă mereu cu cuvintele contravenţie, greşeală, păcat. „Este ciudat“, ne povesteşte el nouă, „că în general aproape nu se mai foloseşte cuvântul păcat. Se spune greşeală sau altceva. Da, cuvântul păcat nu dorim să-l auzim. Dar păcatul ne desparte de Dumnezeu. Şi ce rău este să fii despărţit de Dumnezeu.“ – Vrem să ne însuşim cuvintele poliţistului: „Contravenţia de circulaţie este trecătoare, dar păcatele neiertate în viaţa noastră ne despart pentru totdeauna de Dumnezeu. De aceea: Vino la Isus! El iartă!“

Doi milionari

   Nu ne văzuserăm de ani de zile, vechiul meu prieten de şcoală Arthur şi cu mine, şi eu îl uitasem de fapt. Dar într-o zi am primit o vedere de la el din localitatea mea, în care scria că se afla acolo într-un hotel şi dacă nu vreau să merg la el şi să-l vizitez.

   Am dat curs cu plăcere invitaţiei, pentru că mai demult am fost apropiaţi unul de altul. Am avut o discuţie interesantă. Prietenului meu îi mersese bine în lume. În tinereţe nu reuşise în privinţa serviciului. De aceea plecase în California, pentru a-şi căuta norocul la instalaţiile de spălare a aurului de acolo. Cum spunea, îl găsise. Cu primul său salariu îşi cumpără teren, iar când se descoperi că terenul conţinea aur, îl vându la un preţ mai ridicat. Aşa făcu mai departe. Recent se retrase total din viaţa de afaceri, vânduse totul şi banii săi îi transformă în bonuri valorice.

   - Aceasta este averea cea mai sigură, spuse el în timp ce îmi arătă o legătură de astfel de hârtii. Nu am nici casă, nici teren, dar am bonurile valorice. Când am nevoie de bani, scad ceva din cupoanele de dobânzi.

   - Dar, i-am spus eu, hârtiile tale de valoare nu au nicio valoare veritabilă. Nu este nimic mai mult decât hârtie, şi ce stă scris pe ele sunt promisiuni. Ce faci atunci când cel care îţi face promisiuni, dă faliment?

   - Este imposibil, spuse Arthur, cum tu însuţi ştii destul de bine. Statul nostru nu dă faliment.

   - Oricum ar fi, am continuat eu, trebuie să accepţi că numai datorită încrederii tale eşti milionar. Averea ta este fără valoare, dar tu te încrezi că cel care promite plata, în cazul tău statul, la timpul potrivit îţi va plăti.

   - Exact, spuse prietenul meu râzând. Eu sunt bogat, deoarece cred. Şi atât timp cât statul pune ca arvună bogăţia sa şi onestitatea sa, nu mă voi îndoi de bogăţia mea.

   - Şi eu sunt bogat, deoarece cred, i-am răspuns. Înţelegi la ce mă refer?

   Dar am constatat că nu înţelegea. Cu toată bogăţia sa nu găsise adevărata bogăţie.

   Am vizitat în aceaşi zi pe un al doilea milionar, tot un fost coleg de şcoală. Dar pentru a mă întâlni cu el, a trebuit să merg la un cămin de bătrâni în loc de un hotel elegant. Georg fusese unul dintre cei mai buni elevi, şi devenise un bărbat destoinic. Dar „Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte“. Adevărul acestor cuvinte a trebuit să-l vadă din belşug Georg în viaţa sa. Multe greutăţi l-au întâmpinat pe cale, iar acum se afla cu sănătatea deplorabilă într-un cămin de bătrâni.

   În ce consta atunci bogăţia lui? Ca Arthur, nu poseda nici casă, nici teren, tot numai o legătură de promisiuni. Când i-am povestit de vizita mea la prietenul nostru comun de şcoală, a scos o Biblie mult folosită de sub pernă şi a pus-o în faţa lui.

   - Prietene, spuse către mine, şi eu sunt milionar. Oamenii mă numesc sărac, dar eu posed mai mult decât milioane. Mi se pare uneori că Biblia ar fi fost scrisă numai pentru mine. Găsesc în ea mai mult de trei mii de promisiuni minunate, cărora nu doresc să le simt lipsa pentru niciun ban din lume. Pentru că aceşti bani ar trebui să-i las în curând aici, dar promisiunile, pe care le posed, hârtiile mele valorice, merg cu mine peste mormânt. Ele nu pot să-şi piardă valoarea, căci îmi sunt date de Acela, Căruia îi aparţine pământul, da, tot universul.

   Doi milionari şi amândoi bogaţi prin credinţa lor! Unul, pentru că se încrede în cârmuirea ţării sale, altul, pentru că încrederea sa se bazează pe Dumnezeul cel viu. Unul bogat în lucruri care poate să le piardă în fiecare zi, altul bogat cu o moştenire care este inviolabilă şi de neveştejit. Unul bogat pentru un timp scurt, altul bogat cu o avere care îi rămâne pentru veşnicie.

   Care este cel mai bogat dintre cei doi? Poate spui: Al doilea va fi cândva. Eu răspund: Nu, el este deja astăzi. Pentru că prin credinţa în promisiunile lui Dumnezeu, slava cerului, Domnul slavei este deja astăzi partea lui, de care se bucură cu o bucurie de nespus.

Oprit!

   În cetatea siriană Damasc trăia un bărbat cu numele de Anania. El era un creştin, un bărbat care Îl urma pe Domnul Isus.

   Timpul în care trăia, nu era un timp uşor pentru creştini. O prigoană puternică a creştinilor începuse în Ierusalim şi se răspândea tot mai mult. Anania discutase deseori cu prietenii săi despre această situaţie. În mod deosebit au discutat despre un bărbat care juca un rol conducător în prigonirea creştinilor. El se numea Saul din Tars şi făcuse deja creştinilor din Ierusalim mult rău. Ceea ce aflase de curând Anania, era că el se afla pe drum spre Damasc. El avea însărcinarea legală să întemniţeze pe toţi creştinii – indiferent că erau bărbaţi sau femei. Aceasta le făcea mari griji creştinilor din Damasc. Dar apoi s-a întâmplat ceva ce Anania aproape că nu a putut înţelege:

   Domnul Isus i-a vorbit şi i-a dat misiunea: „Du-te pe strada care se cheamă Dreaptă şi întreabă în casa lui Iuda pe unul numit Saul, un om din Tars. Căci iată, el se roagă!” – Anania i-a spus deschis Domnului său ce a simţit el: Doamne, acest bărbat a făcut aşa mult rău creştinilor, şi desigur aceasta intenţionează şi aici în Damsc. – Dar cât de uimit a fost el de răspunsul Domnului său: Du-te numai, pe acest bărbat l-am ales Eu să ducă Evanghelia în toată lumea.

   Atunci Anania a pornit la drum; el a fost convins că Dumnezeu a intervenit în viaţa lui Saul. Şi aşa a şi fost: când Saul s-a apropiat de cetatea Damasc, i-a apărut deodată o lumină puternică: era mai luminoasă ca soarele! Saul a căzut la pământ şi a auzit un glas din cer: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?” – Speriat, Saul a întrebat: „Cine eşti Tu, Doamne?” – Glasul a răspuns: „Eu sunt Isus, pe care-L prigoneşti.” Tremurând, Saul a recunoscut că Isus, ai cărui ucenici el îi prigonea şi care i-a vorbit din cer, este Fiul lui Dumnezeu. Acest Isus avea dreptul să fie Domnul lui. „Ce să fac, Doamne?” a întrebat Saul. Domnul i-a spus să meargă în cetate şi acolo să aştepte alte indicaţii.

   Când Saul s-a ridicat, a fost orb. Însoţitorii lui l-au condus spre Damasc, unde s-a rugat şi a postit şi a aşteptat ce îi va spune Domnul Isus.

   Toate acestea, Anania le-a aflat mai târziu. Dar cu mare bucurie că Domnul Isus a învins un prigonitor înflăcărat şi l-a făcut un copil al lui Dumnezeu, a plecat spre casa lui Iuda, l-a salutat pe Saul ca fratele său de credinţă şi şi-a pus mâinile peste el. Atunci, Saul a putut să vadă din nou.

   Domnul Isus doreşte „să oprească” şi astăzi oamenii de pe calea cea rea, ca ei să recunoască sincer, că au nevoie de El ca Mântuitor.

Fiinţe mici ale pământului

Cu toate că Biblia nu este o carte de biologie, cum aveţi cu toţii la şcoală, se poate totuşi citi în multe locuri ceva despre natură şi de asemenea despre animale. În Proverbe 30.24-28 sunt descrise chiar patru animale unele după altele: „Sunt patru fiinţe mici pe pământ şi sunt deosebit de înţelepte: furnicile, un popor fără putere, totuşi îşi pregătesc hrana vara; şafanii sunt doar un popor slab, totuşi îşi fac casa în stâncă; lăcustele n-au împărat, totuşi pornesc toate în cete; prinzi păianjenul (sau: şopârla) cu mâinile, totuşi este în palatele împăraţilor.”

Furnicile

Există o mulţime de feluri diferite de furnici în lume, iar unele sunt mult mai mari decât acelea care mişună la noi în păduri. În alte ţări există chiar unele tipuri, care sunt mari cât albinele! Dar toate au în comun faptul că toată vara sunt preocupate să strângă hrană pentru iarna care urmează. Ele nu gândesc aşa: „Pentru acum am destul de mâncare; pot să mă odihnesc în linişte”, ci sunt tot timpul în mişcare şi fără pauză la lucru. Cercetătorii au descoperit, că furnicile sunt pe drum şi lucrează într-o zi circa 16 ore! Uită-te vara la un muşuroi de furnici: este o alergare în toate direcţiile, încoace şi încolo, şi niciodată nu se vede o furnică, care să nu fie preocupată. Ele strâng vara, pentru a avea suficient iarna! Dumnezeu le-a dat un instinct să facă aşa.

Şafanii

Şafanii nu fac parte din familia de viezuri, ci formează o specie aparte de animale şi trăiesc în Asia şi Africa. Ei cresc aproximativ tot atât de mari cât iepurii de câmp şi au dinţii din faţă mari, ascuţiţi. Ei trăiesc în peşteri mici şi crăpături de stânci, şi tot acolo aleargă când apare un pericol. Când de exemplu sunt atacaţi de vreun animal de pradă mare, atunci ei nu încearcă să se apare, ci aleargă cât pot de repede în crăpăturile sigure ale stâncilor, unde animalul de pradă nu poate intra. Cu tălpile lor aderente pot să alerge în sus şi în jos pe stâncile foarte abrupte, şi de aceea fuga este de cele mai multe ori cea mai bună cale de scăpare. Stâncile sunt deci casa lor şi adăpostul lor. Şafanii sunt aşa de înţelepţi, căci ştiu: aceste locuinţe sunt sigure. În Biblie, Dumnezeu este de asemenea numit „Stânca”, „Cetăţuia” sau „Adăpostul” pentru toţi care se încred în El. Este într-adevăr înţelept, ca în toate lucrurile să alergi la Dumnezeu.

Lăcustele

Exact ca la furnici, există şi la lăcuste multe soiuri diferite, care parţial devin mult mai mari decât acelea pe care le cunoaştem aici la noi. Unele soiuri sunt lungi între cinci şi şapte centrimetri. Se poate înţelege, că aceste animale devin uneori chiar o plagă, nu-i aşa? Ele se pot înmulţi foarte repede şi puternic, şi se poate întâmpla ca un popor de lăcuste să crească aşa de mult, încât nu se mai vede soarele, când zboară toate deodată! Cu toate că nu au un „împărat”, roiul de lăcuste se ordonează de la sine. Desigur, cunoşti aşa ceva: când patru prieteni sunt împreună şi fiecare vrea să-şi impună voinţa, se iscă ceartă. Aceasta este înţelepciunea lăcustelor: fără ceartă şi luptă, împreună merg înainte.

Şopârlele

Şopârlele apar în principal în ţările calde ale pământului. Este un animal paşnic, care nu face rău omului. Se poate prinde chiar cu mâinile. Mai demult, acestor animale li se acorda o mare atenţie şi se îngăduia ca să alerge prin palatele împăraţilor. Şi aceasta este un fel de înţelepciune: un animal se comportă paşnic faţă de oamenii mari şi puternici şi de aceea este suportat de ei.

Şi de unde au aceste animale înţelepciune? Este totul doar întâmplare? Nu, ele nu au devenit de la sine „înţelepte”, ci toate arată prin comportamentul lor ceva despre înţelepciunea minunată a lui Dumnezeu, care le-a creat cu aceste capacităţi.

Ce mare este Creatorul nostru!