POTOPUL Şl CURCUBEUL

- Vino afară, bunicule, strigă Dina într-o zi de vară, şi priveşte ce frumos curcubeu s-a ivit pe cer!

Fusese o furtună mare şi soarele ieşise din nou, strălucind printre norii întunecoşi. Cei doi copii erau afară şi arătau bătrânului, care tocmai ieşise în prag, curcubeul apărut pe cer. Îl priviră împreună, până ce încetul cu încetul dispăru.

- Ori de câte ori văd un curcubeu, zise bunicul, îmi aduc aminte de o poveste foarte veche, pe care mama obişnuia să mi-o spună când eram copil mic. Staţi jos şi am să v-o spun şi vouă.

Se aşezară la locurile lor, rezemându-se de perete, în aerul proaspăt de după ploaie şi în razele soarelui, care în timpul acesta al anului nu era prea cald.

- Povestea mea este despre o mare furtună, începu bătrânul, despre un potop mare şi despre strălucirea soarelui după ploaie. După cum v-am spus mai înainte, istorisirea vorbeşte despre lucruri care s-au întâmplat cu sute şi sute de ani înainte, aşa încât nu ştiu absolut sigur, dacă ele au fost chiar aşa cum vi le spun eu, dar cred că s-au întâmplat cam în felul acesta.

A fost odată - pentru că aşa încep toate poveştile despre care nu ştim exact când s-au întâmplat - un om numit Noe. El era căsătorit şi avea trei copii, care de asemenea erau căsătoriţi. Ei trăiau într-o ţară îndepărtată în apropierea unui oraş, care era aşezat pe un şes lângă un râu mare. În el trăiau o mulţime de oameni în case zidite din cărămizi, ca acelea pe care le fac tatăl şi mama voastră aici.

Oamenii aceia erau foarte răi. De aceea Dumnezeu s-a supărat pe ei. Ei au fost aşa de răi, încât nu l-au mai iubit nici pe Noe, care era un om bun şi drept. Dumnezeu n-a mai vrut să sufere păcatele lor şi a hotărât să-i nimicească. Dar El n-a vrut să piară şi Noe odată cu ei. Atunci, Dumnezeu i-a descoperit lui Noe că toţi oamenii aceştia răi vor muri printr-un potop, dar el va fi scăpat. „Fă-ţi o corabie mare“, i-a spus Dumnezeu. „Aşa de mare, ca să poată încăpea în ea toată familia ta, precum şi tot felul de animale. Va veni ziua când vei avea nevoie de ea. În același timp, tu nu înceta să spui oamenilor să se pocăiască de păcatele lor.“

Noe a început să-şi facă corabia. Oamenii treceau pe acolo şi râdeau de el. Oricât de mult le vorbea el despre potop şi despre mânia lui Dumnezeu, oamenii nu l-au crezut. Într-o zi însă, Dumnezeu i-a spus lui Noe: „Intră în corabie, tu şi casa ta, şi ia cu tine câte şapte perechi din tot felul de animale.“ Apoi Dumnezeu a închis uşa corăbiei pe din afară. Potopul a venit şi apele au început să se reverse. Oamenii au început să se sperie şi să alerge în toate părţile. Mulţi dintre ei au fugit la Noe, dar corabia lui Noe plutea deja pe valuri, iar uşile ei erau închise. Astfel, apele au crescut mereu până au acoperit toţi munţii şi până ce toate vieţuitoarele şi toţi oamenii au fost înecaţi.

Apoi, Dumnezeu a făcut să sufle un vânt pe pământ şi apele s-au potolit. După multe zile, Noe a dat drumul unui corb, care s-a întors şi a plecat de mai multe ori, ca semn că apele încă erau deasupra pământului. Mai târziu, Noe a dat drumul unui porumbel. Acesta s-a întors cu o frunză de măslin în ciocul lui. Astfel, Noe a ştiut că apele au scăzut pe pământ. Bucuria lor a fost mare. Ei au deschis uşa corăbiei şi au ieşit cu toţii afară. O viaţă nouă a început odată cu coborârea lor din corabie. Tot felul de animale: miei, pisici, urşi, câini, tigri, lei, cai, păsări etc. au început să alerge şi să zboare în libertatea pe care au găsit-o în afara pereţilor corăbiei lor. Iar Noe şi familia sa s-au adunat laolaltă, au făcut un altar, s-au pus pe genunchi şi i-au mulţumit lui Dumnezeu pentru felul minunat în care i-a scăpat.

În cele din urmă - şi lucrul acesta mi-a amintit povestea pe care v-am spus-o - într-o dimineaţă norii se risipiră şi soarele pe care Noe nu-l văzuse atâta vreme, străluci din nou. Atunci, pe cerul întunecat se ivi curcubeul cu toate culorile lui, ca şi acela pe care m-aţi chemat ca să-l văd acum câteva minute. Când l-a văzut Noe, i s-a umplut inima de bucurie şi de speranţe plăcute. Curcubeul a fost semnul că Dumnezeu nu va mai nimici lumea prin potop. Atunci a înţeles Noe, că după întristări vin bucuriile, că după iarnă vine întotdeauna primăvara, că după foame urmează un timp de belşug. Când în anii următori vedea un curcubeu, îşi amintea cum el şi familia sa fusese salvat de la înec, în timp ce toată lumea pierise.

Şi când plouă

   Într-un oraş din China trăia un comerciant credincios, care, în ciuda obiceiului, îşi închidea duminica magazinul. Astfel avea posibilitatea ca duminica dimineaţa să meargă să asculte Cuvântul lui Dumnezeu şi după-masa să meargă pe stradă să împartă pliante.

   Într-o duminică după-masa, comerciantul stătea obosit după o săptămână grea în camera sa şi citea. Pe birou se afla o legătură de pliante. Afară ploua. Deodată, fiul său de unsprezece ani intră în cameră. Când îl văzu pe tatăl în cameră, îl întrebă mirat:

   - Tată, de ce nu împarţi astăzi pliante?

   - Plouă prea tare, răspunse el.

   - Dar, tată, nu mântuieşte Dumnezeu oameni când plouă?

   Comerciantului nu i-a prea convenit întrebarea, de aceea i-a explicat:

   - Dacă plouă aşa tare, sunt puţini oameni pe stradă. De altfel sunt şi foarte obosit, de aceea astăzi nu voi merge afară.

   - Tată, îmi dai voie să merg eu pentru tine? întrebă micuţul. În timp ce tatăl îl mângâie pe băiat pe păr, acesta se rugă: Tată, te rog, lasă-mă să merg!

   - N-are rost pe aşa o ploaie, spuse tatăl, încă ezitând.

   - Dar dacă îmi iau cizmele de gumă şi o umbrelă...?

   Atunci, tatăl încuviinţă. Unei astfel de rugăminţi nu i se putea împotrivi mult timp, şi îi dădu câteva pliante.

   Plin de râvnă, băiatul chinez porni pe stradă în jos. Ploua torenţial; aproape niciun trecător nu era pe stradă. A durat mult timp până când a putut să ofere primul pliant. Deja se întunecase şi ploua necontenit.

   - Întoarce-te când ai împărţit pliantele, fusese atenţionarea tatălui. Aceasta dorea să o urmeze cu exactitate şi de aceea trebuia să distribuie şi ultimul pliant pe care îl mai avea, înainte să se întoarcă.

   Dar nu întâlnea nici măcar un om. Ajunse la o intersecţie; nici aici nu era nimeni. Ce să facă cu ultimul pliant? Atunci îi veni un gând bun: oamenii nu vin la mine, eu trebuie să merg la ei! Hotărât porni spre următoarea casă şi bătu la uşă.

   - Cine este acolo? întrebă cineva. Inima îi bătea, pe jumătate de teamă, pe jumătate de bucurie. În sfârşit se găsea cineva pentru ultimul lui pliant! Aşteptă o clipă, şi, deoarece nimeni nu deschise, bătu din nou. Îşi apropie sfios urechea de crăpătura uşii ca să asculte ce se întâmplă înăuntru.

   - Cine este afară? întrebă cineva din nou, dar totuşi uşa nu se deschise. După un timp deveni nerăbdător, iar cu pumnul bătu încă o dată cu putere în uşă. De data aceasta nu încetă până se deschise uşa. Apăru o femeie bătrână cu o faţă aşa de ciudată, încât se sperie. Dar prinse curaj şi spuse prietenos:

   - Mă scuzaţi, vă rog, dar am venit să aduc Evanghelia. Îi dădu femeii ultimul pliant, apoi alergă repede acasă.

   În duminica următoare, seara, micul local de adunare era ocupat până la ultimul loc. Comerciantul îşi luase de data aceasta şi fiul. La terminare se ridică o femeie bătrână. Ea ceru permisiunea să spună ceva. Faţa ei zbârcită strălucea de bucurie. Ea spuse:

   - Mulţumiri fie aduse Domnului care L-a trimis pe îngerul Său ca să mă salveze! Mi-am pierdut soţul şi fiul. Singurătatea şi nevoia m-au înconjurat atât de puternic, încât duminica trecută m-am certat cu Dumnezeu în deznădejdea mea. Afară era deja întuneric şi ploua; înăuntrul meu era însă întuneric beznă. Atunci, cineva a bătut la uşă. Am vrut să aştept până acel cineva de afară va pleca. Dar a bătut din nou şi nu s-a oprit până i-am deschis uşa. Afară stătea un băieţel care mă privi bucuros şi îmi întinse un pliant. Atunci am ştiut: Dumnezeu nu m-a uitat; El l-a trimis pe îngerul Său ca să mă ajute. Nu mi-am putut opri lacrimile. Când băiatul a plecat, am căzut pe genunchi, i-am recunoscut Domnului păcatele mele şi L-am rugat să le ierte. Lăudaţi-L pe Dumnezeu împreună cu mine, căci El m-a primit. El m-a salvat.

   Micul băiat îi şopti foarte fericit tatălui la ureche:

   - Ea este! 

Ferice de toţi câţi se încred în El!

„Ferice de toţi câţi se încred în El! Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi ... sub ale cărui aripi ai venit să te adăposteşti!” (Psalm 2.12; Psalm 46.1; Rut 2.12)

Te afli pe drum şi este furtună. Ploaia curge neîncetat. Fulgerele scânteiază. Repede cauţi o protecţie şi un loc de refugiu.

„Pleacă-ţi urechea spre mine, grăbeşte de-mi ajută! Fii pentru mine o stâncă ocrotitoare, o cetăţuie unde să-mi găsesc scăparea!” (Psalm 31.2)

La cine mergem în necazul nostru?

„Mai bine este să cauţi un adăpost în Domnul, decât să te încrezi în om.” (Psalm 118.8)

Dumnezeu ne invită să ne încredem în El. În rugăciune putem vorbi cu El. Dumnezeu vrea să ne ajute şi să ne dea răspuns prin Biblie, Cuvântul Său.

Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, spune: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.” (Matei 11.28)

Un puişor ştie că la mama lui se simte la adăpost. De asemenea Dumnezeu doreşte să ne dea sprijinul şi ajutorul Său acum şi pentru veşnicie.

Dumnezeu spune: „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit.” (Faptele Apostolilor 16.31)

„Tată, a murit Dumnezeu?”

   Domnul Harvey a recunocut cândva că este creştin. Dar succesul în profesie şi bunăstarea l-au îndepărtat tot mai mult de Dumnezeu. Tot mai puţin timp găsea pentru a primi putere din Cuvântul lui Dumnezeu. La final au încetat chiar şi rugăciunea la masă şi cititul din Cuvântul lui Dumnezeu. Era tot timpul grăbit, aşa de multe activităţi şi întâlniri îl aşteptau. Desigur, mai târziu va avea iarăşi mai mult timp pentru Domnul Isus... Aşa încerca domnul Harvey să-şi liniştească conştiinţa.

   Într-o zi, micuţa Simona se căţără în poala tatălui său şi îl întrebă după câteva momente de gândire:

   - Tată, a murit Dumnezeu?

   Mirat, tatăl răspunse:

   - Nu, draga mea. Dar cum ai ajuns la o asemenea întrebare?

   - Pentru că nu mai vorbeşti cu El, cum ai făcut mai demult.

   Cuvintele micuţei sale au pătruns ca o săgeată în inima domnului Harvey. Multe zile l-au urmărit. În sfârşit s-a aşezat înaintea lui Dumnezeu, I-a recunoscut vina şi marea pierdere prin neglijarea rugăciunii şi cititului din Cuvântul lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu i-a dăruit iarăşi bucuria mântuirii şi părtăşia preţioasă cu El, care nu poate fi înlocuită prin nimic altceva.